Evanghelia „unei inimi neliniștite” (I)

„În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a răspuns: Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer, după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință”. (Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26)
Omul prin structura lui este o ființă cugetătoare și, în consecință, un căutător al adevărului. Acest lucru înseamnă că, la modul cel mai firesc, își pune întrebări privind originea sa, locul său în lume și scopul pe care îl are, dincolo de zona imediatului. Dar el mai este și o ființă simțitoare, care nu doar cugetă, ci și dorește. Pe de-o parte, omul „înțelege” că îi lipsește ceva, iar pe de altă parte, și „dorește” acel ceva care îi poate aduce împlinirea.
Când vine vorba de dorință, excluzând a priori orice conotație pătimașă, vorbim de două componente distincte: una exprimată negativ și alta pozitiv. Prima componentă este redată bine de termenul latinesc „desiderare”, care înseamnă sesizarea unei lipse, a absenței a ceva. În schimb, termenul grecesc corespunzător – „potheo” – indică, sub o formă pozitivă, mișcarea de alungire, de întindere în afară a sufletului și poate fi tradus cu a suspina, a dori intens, a râvni. Se accentuează aspectul dinamic al dorinței.
Cele două sensuri se regăsesc în textul Sfintei Scripturi și cu precădere în Psalmi. În Psalmul 41, 2 citim: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel tare, cel viu”, exprimând sensul absenței lui Dumnezeu. În același verset, verbul „a dori” capătă un sens mult mai adânc – a suspina după, a dori cu ardoare – „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa tânjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule”.
Cele două componente sunt complementare și exprimă starea de exilat a omului de după căderea în păcat, care tânjește după casa nefăcută de mână, veșnică, din ceruri (2 Cor. 5, 2), unde era fericit și pe care a pierdut-o. Sfântul Siluan Athonitul redă plânsul exilatului: „Sufletul meu tânjește după Domnul și Îl caută cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel și liniștit și vrăjmașul nu avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, și tulbură și chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjește după Domnul până la moarte; duhul meu se avântă spre Dumnezeu și nimic de pe pământ nu mă poate veseli, și sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul și să se sature de El”. „Adamul” exilat „jinduiește” după casa părintească din Împărăția de Sus, unde vrea să petreacă, chiar și fără să își dea seama, pentru totdeauna. Viața veșnică este cunoașterea și întâlnirea directă cu Dumnezeu. De aceea va zice Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până se va odihni întru tine”.
Evanghelia din Duminica a 12-a după Rusalii ne descrie o pagină din istoria personală îa unei inimi neliniștite”. Este vorba de un tânăr bogat care călătorea cu o întrebare esențială – ce să fac ca să am viață veșnică? În cazul interlocutorilor Mântuitorului, unii au venit cu interes, alții din viclenie, alții din curiozitate, dar acest tânăr, din informațiile pe care ni le oferă Evangheliștii, a venit cu inima curată și neostoită. Cele două dimensiuni ale dorinței sunt prezente în mod vizibil în atitudinea sa: pe de-o parte, absența casei părintești, pe care o resimte exilatul, iar pe de altă parte, dorința intensă de a intra din nou în acest tărâm binecuvântat.
Viața veșnică nu se posedă, nu se câștigă, ci în ea se intră
Așadar I se înfățișează Mântuitorului și, din multele întrebări pe care le va fi având un tânăr, o alege pe cea mai bună: „Învățătorule bun, ce bine să fac ca să am viață veșnică?Î (v. 16) În răspunsul pe care i-l dă Hristos se intuiesc două planuri calitativ diferite – unul al înțelepciunii lumești, iar altul al tainelor cerești. Mai înainte de a da un răspuns era necesar să se găsească un spațiu de contact între cele două planuri. Tânărul Îl numește „bun” pe Domnul ca pe un învățător lumesc, fie el și iscusit, căruia îi asociază acest atribut de nuanță etică. De aceea Domnul îl întreabă: „De ce-Mi zici bun?” și îi și răspunde retoric: „Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu” (v. 17). În vreme ce Dumnezeu este bun la nivel ființial, ontologic. Bunătatea Sa nu este un adaos al firii, ci este reflecția acesteia către lumea exterioară. La acest nivel, Hristos dorește să transforme calitativ dialogul pe care-l are cu interlocutorul său și să-l ridice într-un plan superior. Acest argument este susținut și de o a doua corectură pe care o face „Rabinul” făcător de minuni – întrebarea: „Ce bine să fac ca să am viața veșnică? este exprimată în același plan lumesc, inferior. Viața veșnică nu se posedă, nu se câștigă, ci în ea se intră, împreună cu Domnul („iar de vrei să intri în viață, păzește poruncile”). Întrebarea tânărului să fi fost asociată atașamentului de cele materiale de care dă dovadă în dialogul cu Domnul? Se prea poate, pentru că încrederea în bogățiile sale va fi piatra de poticnire în fața mutației în logica Împărăției cerești.
Simțea lipsa acesteia, de vreme ce pentru aceasta întreabă (dimensiunea negativă a dorinței), dar nu avea suficient avânt și curaj (dimensiunea pozitivă), pentru a ieși din comoditatea logicii orizontale în favoarea celei verticale. Riscul de a renunța la pârghiile materiale pe care le deținea îl va și opri din drum. Cele două planuri au fost bine exprimate de Sfântul Siluan Athonitul atunci când descrie viața omului duhovnicesc pornind de la comparația dintre viețuirea cocoșului pe orizontală, în ograda sa, și cea a vulturului pe verticală, în văzduh: „Până când nu cunoaște mai mult, omul e mulțumit cu puținul pe care-l are. Seamănă cu un cocoș de la țară, care trăiește într-o mică ogradă, vede câțiva oameni și câteva dobitoace, cunoaște câteva zeci de găini și e mulțumit cu viața lui, pentru că nu știe mai mult. Dar vulturul ce zboară sus în nori, care îmbrățișează cu privirea-i ageră depărtările, care respiră de departe miresmele pământului, care se desfată de frumusețea lumii și cunoaște multe țări, mări și râuri, care vede o mulțime de animale și de păsări, acest vultur n-ar fi mulțumit dacă ar fi pus într-o mică ogradă laolaltă cu cocoșul. Tot așa și omul, câtă vreme nu cunoaște mai mult, se mulțumește cu puținul pe care-l are”. (Ierom. Asist. Univ. Dr. Benedict Vesa, Ziarul Lumina)