Evanghelia duminicii a VI-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Matei 9, 1-8:

1. Intrând în corabie, Iisus a trecut și a venit în cetatea Sa.
2. Și iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!
3. Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta hulește.
4. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre?
5. Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te și umblă?
6. Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta.
7. Și, sculându-se, s-a dus la casa sa.
8. Iar mulțimile văzând acestea, s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.
Raportul dintre teorie și practică este mai tot timpul tranșat în favoarea celei din urmă. Și asta deși toată lumea se plânge că dimpotrivă, practica este neglijată pe când teoria este favorizată. Știm, cu alte cuvinte, ce să facem și cum să facem, dar nu facem… Este ca și cum am ști suficient încât să ne apucăm în sfârșit de lucru. Și nu este deloc așa.
Practica respectabilă se naște dintr-o teorie pe măsură
Nu trebuie scormonit prea mult prin circumvoluțiunile nimănui pentru a ajunge la concluzia banală că, de fapt, habar nu avem despre ce anume trebuie să facem și mai ales cum să facem ceea ce facem. „A ști” este un verb care la noi desemnează o acțiune niciodată completă. Și atunci de unde pretenția că știm când de fapt nu avem nici o treabă cu cunoștința adevărată, cu știința reală? În plus, de ce să favorizăm o practică, o acțiune făcută în necunoștință de cauză și asta mai ales în ceea ce privește viața credinței? Căci este riscant să pui la colț teoria și să preaslăvești practica, doar pentru a te alătura corului de bocitoare ale unei practici niciodată concepute, darămite născute. Căci maica oricărei lucrări este cunoștința, cunoștința cea adevărată, ne învață Părinții. Iar orice practică respectabilă se naște dintr-o teorie pe măsură.
De unde atunci matricidul la care este supusă peste tot teoria de dragul unei practici rămase astfel orfane, fără sens și fără consistență? E bine că iubim dar cine ne spune că iubirea noastră nu este doar un simplu sentimentalism pus în slujba celui viclean? Ce anume distinge sforțarea psihologică de adevărata asceză? Tuturor practicienilor osânditori ai cunoștinței, tuturor intuiționiștilor certați cu regula, Evanghelia Duminicii de astăzi le arată care este ordinea firească a lucrurilor în ceea ce privește justa măsură dintre teorie și practică: nici teoria fără practică, nici practica fără teorie, dar mai întâi de practică este teoria.
Ritualul vindecării reale
Teoria sau contemplația – după cum le place Părinților să numească adevărata cunoștință – nu trebuie cu nici un chip separată de făptuire, căci atunci când începem a urca ea ne este imbold și motivație puternică pentru a merge mai departe. Viața creștină nu este o viață dusă în necunoștință de cauză. Înainte de a renunța, înainte de a dori, înainte de a te ruga, înainte de a implora harul, trebuie să știm de ce facem toate lucrurile astea…
Iată-l așadar pe Domnul nostru punând ordine în confuzia morală a vremilor sale: un slăbănog îi este adus spre vindecare și înainte de a întări legăturile cărnii și ale oaselor aceluia, El îl spovedește, îi iartă păcatele adică, și apoi îi vindecă și trupul. Ceea ce se vede se face transmițător a ceea ce nu se vede. Ceea ce se face vine ca o urmare firească a ceea ce se crede. Căci contemplând credința prietenilor slăbănogului, Domnul se minunează și iartă și vindecă. El nu se mulțumește doar să facă sau doar să zică: înaintea lui nu zăcea o problemă morală ci o ființă umană care merita nu jumătăți de vindecare ci o vindecare totală. Și trupul îi este vindecat, dar mai înainte de aceasta sufletul este readus la părtășie cu Dumnezeu.
Dacă Domnul s-ar fi mulțumit doar să-l vindece, actul său ar fi fost redus la o simplă incantație magică, un gest care ar fi stors poate lacrimi din ochii celor ușor impresionabili dar care nu ar fi avut absolut nici o relevanță pentru devenirea lor spirituală. Dar Hristosul Iisus nu dorește să impresioneze, El dorește să ne schimbe. Iar acest lucru nu este deloc posibil fără ca și sufletul nostru cu ale sale puteri să fie luat în considerare mai întâi de orice altceva. Pentru că înțelegem putem fi feriți de ignoranță, pentru că raționăm cu metodele Cuvântului suntem scăpați de false intuiții, pentru că avem gândul lui Hristos avem posibilitatea de a evita făptuiri nedemne. Altfel nu se poate…
Obsesia literei
Că acest lucru nu este suficient de bine înțeles o arată și atitudinea fariseilor față de ideea ca cineva care este vizibil să poată acorda iertarea care nu se vede. Logica lor strâmtă le spunea că Dumnezeul cel nevăzut este singurul în măsură să acorde iertarea. Când însă cineva care se numește pe Sine Fiu al Omului acordă cuvânt de slobozire duhovnicească, ei se smintesc. Dacă paraliticul ar fi fost dintr-o dată transformat în Superman probabil că nu s-ar fi scandalizat atât de tare. Dar să fie iertat?
Numai Dumnezeu poate face aceasta, Dumnezeul acela nevăzut, de nesesizat, a cărui existență mărturisește despre separația netă dintre teorie și practică, între ceea ce este și ceea ce devine… De aceea îi și mustră atât de amarnic Domnul tocmai pe acești farisei, împlinitori ai Legii, practicieni înfocați, obsedați de literă și de aplicarea ei. Nu practica le lipsea acelora care dădeau zeciuială din izmă și din mărar și chimen, ci tocmai… teoria. Faptele lor nu erau fapte care să conteze în ochii lui Dumnezeu, tocmai pentru că nu se bazau pe o teorie credibilă, pe o cunoștință întru toate desăvârșită, adică.
Ce preferă Hristos?
Astfel, fariseii devin vrăjmași neîmpăcați ai Întrupării, ai Aceluia pentru care teoria și practica sunt realități niciodată separate. Nu poate Domnul să vindece doar trupuri, lucru pe care îl pot face și alții… El, Care s-a întrupat pentru noi, știe că răul cel mai monstruos nu se află acolo ci în mulțimea păcatelor neiertate, în rugăciunile care nu sunt lăsate să zboare spre cer, în mâinile neridicate a implorare. De aceea Domnul vindecă doar când vede urmele credinței în sufletele oamenilor, ale unei deschideri a cunoștinței umane înspre cercetările de har dumnezeiesc.
Nu zeciuiala aduce cu sine credința tot așa cum nu orice încăpățânare pe calea binelui poate mijloci mila lui Dumnezeu. Și când fapte nu mai sunt rămâne doar credința să ne mai poarte înspre Dumnezeu. Când practica se sfârșește, resursele ei sunt regăsite într-o contemplație statornică a legii lui Dumnezeu, a voii Lui celei sfinte pentru noi. Așa se și explică de ce între activismul religios al fariseilor și credința unor prieteni, Domnul nostru o preferă pe cea din urmă. Și de aici plecând, sădește în inima slăbănogului adevărata teologie, care este cea a iertării ziditoare, iar în trupul lui, adevărata statură, aceea a omului drept, nerobit de false percepții sau mincinoase apucături. (Arhim. Hrisostom Rădășanu, Sursa: Doxologia.ro)