Evadarea de pe cruce

Pe un post de televiziune privată am auzit de curând o reclamă care sună cam așa: „Crezi că poți schimba societatea în care trăiești? Crezi că este posibilă o lume mai bună? Noi spunem că da. Acum ai șansa să transformi visul. O societate unde tu îți alegi regulile și legile după care vrei să trăiești.“
Toți ne dorim o lume mai bună, o lume fără corupție, o lume dreaptă, o lume cinstită. Dar nu trebuie să uităm un lucru, și anume faptul că linia care separă binele de rău trece exact prin centrul inimii noastre. Așa spunea Fiodor Mihailovici Dostoievski. Or, pentru a scăpa de rău, pentru ca lumea aceasta în care trăim să fie mai bună trebuie ca răul din inimile noastre să moară, fie și cât de puțin. Reclama de care v-am vorbit la început conține o intuiție dreaptă: cea a conștientizării lumii căzute în care existăm și a căutării binelui într-o societate nouă. Dar o societate unde regulile, principiile conform cărora să trăiești sunt alese după bunul tău plac este, așa cum se intitulează și site-ul unde găsiți promo-ul cu pricina, o utopie. Adică un loc inexistent, un proiect, o concepție imaginară, fantezistă, irealizabilă. Istoria universală a consemnat multe încercări de schimbare radicală a paradigmei lumii, ultima mai serioasă începând odată cu Revoluția franceză, când s-a vrut eliminarea cu totul a lui Dumnezeu din ecuația vieții oamenilor. Dumnezeu ca un gentleman S-a retras de acolo de unde nu era dorit, dar apoi Nietzsche a început să strige că Dumnezeu a murit, că s-a făcut întuneric și frig în suflete.
Dacă Hristos S-a întrupat pe pământul acesta, dacă ne-a ales pe noi oamenii să ne mântuiască, înseamnă că lumea în care trăim este, vorba lui Leibniz, cea mai bună dintre lumile posibile. În lucrarea Teodiceea a strălucitului filosof german, se afirma foarte simplu: „Dumnezeu este perfect și în bunătatea sa El a creat cea mai bună dintre lumile posibile.“ De ce este, în accepția lui Leibniz, aceasta cea mai bună dintre toate lumile care pot exista? Pentru că are cele mai puține contradicții posibile, oferă cea mai mare ordine posibilă și atinge atâta perfecțiune pe cât este posibil.
Așadar, matematic vorbind, ni s-a dat o lume, bună foarte cum spune Scriptura, dar am căzut în corupție, și lumea odată cu noi. Șansa de a ne ridica ne-a adus-o Hristos. Și ne-a arătat El Însuși care este calea. Crucea, drumul la capătul căruia ne așteaptă Învierea, este singura soluție salvatoare, mântuitoare a omenirii.
Evadarea din lumea aceasta, evadarea de pe cruce nu fac decât să prelungească căutările noastre agonizante și bezmetice după un bine intangibil, care asemenea unei fata morgana se depărtează tot mai mult și mai mult de noi.
De pe Cruce nu ai voie să te dai jos singur. Ar însemna să renunți la mântuire, să capitulezi în fața durerii. Dar „suferințele aduc un rod atât de măreț, încât, dacă am fi noi ceva mai înțelegători, nu am dori nicidecum a ne «pogorî de pe cruce»“, scria arhimandritul Sofronie Saharov. În legătură cu izbăvirea de povara crucii personale, unui ieromonah de la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon“ din Athos i S-a arătat Domnul în vis, răstignit pe Cruce, și i-a zis: „De pe Cruce nu te pogori, alții te iau.“ Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Și apoi vedenia s-a sfârșit. Catedra suferinței este cea mai înaltă, iar Crucea rămâne cel mai bun teolog.
(Augustin PĂUNOIU)