Europenele rock ’n’ roll

Sper să rămână valabilă chestia aia cu speranța care moare ultima, iar la ora când dv. citiți această rubrică, să nu fim în situația de a constata că la noi speranța a murit prima, adică de la primul joc. Cu acest prilej reiterez propria-mi zicere, anume că dacă aseară am luat sub 4 – 0, înseamnă că băieții sunt în formă și avem speranțe pentru un egal cu Albania! De altfel, Franța pare superioară nu numai nouă, ci tuturor participantelor, cam în felul în care se prezintă lucrurile și în muzică rock ’n’ roll: pe locul 1, detașat și fără vreun adversar cât de cât important, se situează The Rolling Stones. Urmează câteva zeci de locuri libere, și abia după astea putem continua clasamentul cu AC/DC, ZZ Top, The Who etc. Am urmărit Franța în toate amicalele din ultimele 2-3 săptămâni, dar am văzut și alte ipotetic pretendente la trofeu, precum Germania, Anglia, Italia, Spania. Am rămas cu aceeași impresie, anume ca fotbalul jucat de francezi este acum, în 2016, fără concurență. Sigur că oricând pot apărea surprize, că nemții pot da peste cap orice calcule prin tenacitatea lor legendară, că englezii vin cu un suflu proaspăt, adus de Vardy ori de Drinkwater (adică de noile staruri propulsate de Leicester), că Spania are orgoliul de dublă campioană a ultimelor ediții, și tot așa. Peste toate însă tronează jocul de mare clasă, de mare angajament fizic și de o tehnică aproape neverosimilă al francezilor. Înainte de a vorbi de norocul care a dat peste noi, de ne-a făcut vedete la deschiderea balului, mi se pare mai potrivit să ne gândim la ghinionul care ne-a trimis fix în gura lupului, ba încă și la primul meci, care pentru Franța e clar mai important decât pentru noi: cu o victorie la scor acumulează tonus cât să o țină până la câștigarea competiției. Să dea Domnul să fim în stare să nu ne facem chiar de râsul lumii. Deși, dacă rock ’n’ roll-ului îi opui o manea…