Europa bântuită

Trăia încă Gheorghiu Dej când mi s-a îngăduit prima călătorie în Turcia. În interes de serviciu, desigur, fiindcă turismul în partea asiatică a Anatoliei, acum la îndemâna oricui, nu exista nici măcar în proiect (nu se construise încă nici podul peste Bosfor, și din turnurile celor 130 de geamii din Istanbul vedeai muezinii chemând la rugăciune, nu ca acum, când îndemnurile modulate au trecut în sarcina magnetofonului). Grănicerii turci au privit cu suspiciune pașaportul românesc, mare, pătrat și roșu, examinând cu o lupă specială ștampila Ambasadei. Urma să transmit de la Ankara cel de al 195-lea meci internațional al echipei României, și cum la Istanbul am avut surpriza să aflăm că nu i se permite charter-ului TAROM să-și continue drumul spre Ankara (ar fi urmat să traversăm o zonă interzisă – exerciții militare!) am fost transferați, pe grupuri, în avioanele dungate ale Türk Hava Yolarî. Eram ultimul pe listă și nu mi s-a găsit loc decât la un zbor de dimineață, așa că, vrând nevrând, am petrecut o noapte bătând străzile orașului întins pe două continente.
Dar nu fotbalul este subiectul acestei tablete (total neașteptat, Naționala, alcătuită pe scheletul Rapidului – o tempora! – a pierdut jocul cu 1-2, iar la finalul meciului, Orhan Șeref, președintele Federației turce, a leșinat de bucurie pe marginea terenului!), ci aș comenta, după mai bine de 50 de ani, imaginea trepidantei vieți de noapte a unei metropole orientale… mai occidentalizată decât tot ceea ce văzusem până atunci. Cinematografele cu program non-stop erau pline mult după miezul nopții, invitând la vizionarea filmului „Șenol-Birol-gol!”, în care cei doi fotbaliști ai Naționalei își jucau propriile roluri (așa mi-a venit ideea să-l introduc pe Răducanu într-o comedie despre fotbal), iar pe strada Istikal, barurile de un cosmopolitism uimitor, Moulin Rouge, Parisiennes, duduiau de aplauzele petrecăreților nocturni, în vreme ce vânzătorii de ceai verde, mai tare decât cafeaua, foiau prin mulțime dimpreună cu perechi năuce de îndrăgostiți pupându-se în văzul lumii.
Urma o zi liberă, Istanbulul petrecea dezinvolt, fără vreo reținere, într-un peisaj urban al negrijii generalizate și exuberanței dezlănțuite. Complet pe dos, adică, prin comparație cu cele ce se întâmplă azi, când țara este zguduită de urmările tentativei de lovitură de stat. Cum vor arăta Istanbulul și Turcia mâine? Sigur că fiecare popor este liber să-și orânduiască viața așa cum crede de cuviință și-n conformitate cu propriile-i tradiții și obiceiuri. N-avem căderea să ne amestecăm; putem doar să ne îngrijorăm, atâta vreme cât, europeni fiind, vedem că după nefericitul Brexit, se produce încă o desprindere din trupul continentului, chiar dacă mutațiile nu îi ating geografia politică. Turcia a avut parte de lovituri de stat în serie, poate și datorită faptului că a avut a cunoaște, ca și Rusia, o „europenizare” bruscă și dramatică. În 1669, Petru cel Mare taie bărbile boierilor, obligă adoptarea vestimentației „ungurești”, schimbă calendarul, acordă drepturi femeilor, permite apariția ziarelor, reorganizează din temelii administrația. După 1922, Atatürk interzice medievalul cod de legi Sharia, impune pălăria în locul fesului, proclamă republica, desființează școlile religioase, înscrie în Constituție principiul laicității, dă drept de vot femeilor. În Rusia a existat un lung răstimp în care revoluționarea moravurilor și modernizarea societății (nici acum dusă până la capăt) au putut fi acceptate pas cu pas câtă vreme nu s-au clătinat temeiurile religioase. În Turcia, nimic nu se poate clinti fără atingerea legilor Islamului. Și dacă Rusia încearcă să redevină ceea ce a fost, o mare putere adică, asumându-și tacit ambițiile lui Petru, Turcia, visând la statutul de odinioară al Înaltei Porți, încearcă s-o facă la rându-i, dar urmând calea opusă, aceea a întoarcerii medievale într-o lume total diferită și-ntr-un timp deloc dispus să îngăduie negarea evoluției conceptelor, moravurilor, ideilor, deprinderilor, soluțiilor.
Fără îndoială că lumea civilizată este tentată să-i acorde mai mult credit lui Gulen, un intelectual deschis înnoirilor, care încearcă să concilieze Islamul cu modernitatea și toleranța religioasă, decât lui Erdogan, adept al reintroducerii rigorii islamice într-o țară în care, culmea, democrația se străduiește s-o păstreze și s-o promoveze… armata! Apropierea de Rusia arată identitatea ambițiilor, dar nu și a căilor. Desigur, Putin jubilează la șubrezirea flancului NATO, încercând, firește, să profite cât poate. Nu numai Europa, ci întreaga lume urmărește cu inima strânsă evoluțiile de la Ankara, fără a fi găsit, cel puțin deocamdată, o modalitate de a impune Turciei barem moderația. Adevărata lovitură de stat (recitiți definiția) a izbutit-o Erdogan. Cum suna vechiul slogan? „O stafie bântuie prin Europa”…