Ați auzit oameni care se spun că intrarea României în Europa nu ne-a adus mare lucru? Că ar fi trebuit să mai așteptăm să fim pregătiți mai bine? Poate ați băgat de seamă ce s-a întâmplat săptămâna trecută în Europa – prin votul lor la referendumul asupra tratatului constituțional, irlandezii au închis de fapt ușa oricărei lărgiri în viitorul previzibil, lăsând Croația, care era gata și bătea din picioare să intre, practic pe afară. Noi trebuia să intrăm în 2007, nu 2008, așa nepregătiți cum eram, pentru că o altă ocazie politică nu s-ar mai fi ivit – a urmat căderea Constituției Europene la vot în Franța și Olanda. Dacă nu intram atunci, nu mai intram deloc.
Ce mare lucru dacă nu intram? o să întrebe unii. Pe toți aceștia aș vrea să îi iau cu mine într-un tur virtual prin Serbia, Macedonia, Ucraina și Republica Moldova, prin care am colindat eu în ultimele săptămâni, țări, toate, cu aspirații europene, ca și cu pretenții de europenitate la fel de îndreptățite ca ale noastre, dar care, din diferite motive, nu sunt pe cale să adere. Nu poți aprecia privilegiul de a fi în Europa decât dacă stai pe frontieră și te uiți puțin cum arată vecinii rămași pe afară. Să vă spun deci ce am văzut.
La consulatul României din Chișinău au văzut oameni care se calcă în picioare să ia o viză de tranzit prin România, pentru că au găsit de lucru sau pentru că au familie în Italia sau Grecia, dar nu au cum să ajungă acolo. Intermediarii roiesc prin mulțime propunându-și serviciile. În universitatea din Belgrad am fost într-o clasă în care nici un student nu călătorise vreodată în afara fostei Iugoslavii. S-au născut după 1989, și, spre deosebire de părinții lor, nu mai au dreptul să meargă nicăieri fără viză. Din Macedonia, țară care aștepta răspunsul la aplicația sa la UE în acest an, nu mai poți trece în Bulgaria, deși mulți au rude acolo, și limba macedoneană e foarte asemănătoare cu cea bulgară. În Ucraina am fost într-un sat în care au trăit cândva nemții colonizați de împărăteasa Ecaterina și unde ai căror descendenți nu mai știu să pronunțe numele satului. Mannheim îi spune, la fel ca orașului din Germania, dar azi are un nume ucrainean, falnica biserică protestantă nu mai are acoperiș, deși e cea mai înaltă clădire de pe o rază de 200 de kilometri, iar oamenilor de acolo li se pare o aventură dacă merg până la Kiev. Germania? Ca să nu fie trimiși în Siberia de Stalin, părinții lor și-au distrus orice fel de acte care ar fi dovedit că sunt de origine germană, și azi, cu pașaportul ucrainean, nu poți merge fără viză decât în Rusia. Cum bine mi-au zis niște oameni în Transnistria, acum câteva zile, când îi întrebam cum e viața în enclavă: „da’ ce, numai noi trăim în enclavă?”. Pe Prut, sate întregi de bătrâni care au rude pe malul nostru nu îi mai pot vedea, pentru că au pașapoarte de pe timpul Uniunii Sovietice, pe care li s-a lipit doar o ștampiluță. Cu un act pe care încă scrie URSS, nu poți aplica pentru viză, îți trebuie buletin și pașaport moldovenesc Însumate cu drumurile pentru a obține aceste acte, costul unei vize, pe care România o acordă pe gratis, reprezintă pensia lor pe vreo trei luni.
În toate aceste locuri, contraste care există și la noi, dar mult mai palide, strălucesc cu o intensitate de lumea a treia. Traficanții de droguri și foștii președinți de colhoz se învârt în jeepurile lor negre cu geamuri fumurii. În rest, toți ceilalți încă umblă în vechea Ladă sovietică sau motocicleta cu ataș. Și oamenii noștri pleacă la lucru în Vest, dar acolo pleacă cu toții ilegal și după aceea nu mai au cum să se întoarcă, deși au lăsat acasă copii bolnavi și părinți bătrâni.
E greu să spui, când ai umblat ca mine pe zidurile Cetății Albe, care a fost genoveză înainte de a fi a lui Ștefan cel Mare că aceste locuri nu aparțin Europei. Dar această Europa a treia e la fel de departe de Europa ca Mexicul, în vreme ce noi, imperfecți cum suntem, am trecut frontiera istorică și nu mai depinde decât de noi cum vom evolua.
