Eurofil – eurofob

Cuvântul „patrie” începe să-și piardă din puterea de circulație: în afara mediilor militare și administrative, se rostește mai în surdină, cu o anume reținere vinovată, parcă spre a para suspiciunea de demagogie, naționalism și „defazare” politică. S-a mai instalat și teama de a nu fi etichetat drept antieuropean, fiindcă adevărata noastră patrie nu poate fi decât Uniunea Europeană. Seneca spunea: „Nimeni nu-și iubește patria pentru că este mare, ci pentru că este a sa.” Încă n-am suficiente temeiuri pentru a crede și spune că marea U.E. „este a mea”. Astfel de sentiment nu se impune prin ucaz de la Bruxelles; dacă va fi să fie, o să se clădească întâi de toate pe un ocean de uitare, pe unul sau mai multe schimburi de generații, pe un panaș de avantaje materiale, pe reașezări de ordin lingvistic, pe un fond cultural-moral cât de cât omogen, ajungându-se, în final, la înlocuirea loialității față de identitățile naționale cu conceptul „diversitatea identității, plus comunitatea valorilor”. La noi, acuzei demonetizate „ești comunist!” începe să-i ia locul ocara „ești antieuropean”, foarte în uz și la modă în arsenalul politicalelor românești. Dacă ar exista personajul Sae din „Moromeții”, atunci, cu siguranță, ar trânti întrebarea „pă ce te bazezi?” de fiecare dată când ar auzi rotunjindu-se mustrarea incriminantă „antieuropeanule!” Mai întâi pentru simplul motiv că, într-o țară în care simpatia pentru U.E. a fost și este net majoritară, nu-i de crezut decât apelându-se la absurd că poate cineva să respingă de plano valorile europene, așa cum au fost ele definite prin Tratatul de la Lisabona. Adică: libertate, democrație, egalitate, stat de drept, drepturile omului, drepturile minorităților, pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, egalitate între sexe. Interpretarea duală, total nenuanțată, european – non european, este primitivă și simplificatoare, câtă vreme până la anti-europenism funcționează, de astă dată cu justificare logică, întemeiată pe realități evidente, și un sentiment, să-i zic, premergător: euro-scepticismul, și de stânga, și de dreapta. În toate țările europene activează partide eurosceptice. Nu-s similare total în doctrine, dar pornesc cam de la aceleași dezamăgiri sintetizate de fostul președinte ceh Vaclav Klaus: „Europeiștii cred într-o societate umană structurată pe verticală și ierarhizată. Ei doresc să proiecteze, să planifice, să reglementeze și să-i administreze pe ceilalți pentru că numai ei știu ce este mai bine. Ei cred că proiectul făcut dinainte este totdeauna mai bun decât un rezultat neprevăzut al interacțiunilor dintre cetățenii liberi. Conform acestei ideologii, piața este în primul rând anarhie și guvernul este aici pentru a o corecta.” Pare limpede că unificarea europeană, dorită și legitimă, rămâne afectată de modul în care s-a tradus în fapt și-n care evoluează în prezent, îngrijorând aplicarea dublului standard, reglementările absurde, birocrația excesivă, etatismul în creștere, subvenționarea unor sectoare economice, conceptul „Europa cu două viteze”, gestionarea imigrației ș.a. În al doilea rând, fiindcă o posibilă identitate pan-europeană n-a descoperit-o U.E., ci s-a aflat din totdeauna în subconștientul popoarelor continentului. Încă în evul mediu, Dante Alighieri spunea că „Țara mea este întreaga lume”, iar mai târziu Jean Jaques Rousseau considera că „nu mai există francezi, germani, spanioli sau englezi – există doar europeni”. Românii, care au traversat cu bine, de-a lungul istoriei, episoade unioniste, au salutat aderarea la U.E., deși n-au lipsit și opinii de genul „s-au mai adăugat niște jefuitori străini la cei care s-au născut în țară și care și-au bătut joc de ea. Teama îmi este că ce n-au reușit ocupațiile turcești, ungurești, austriece etc. va reuși U.E.” Evident, îngrijorări net exagerate. Ar putea rămâne în discuție, între valorile identificate de McCormick (2010), și „redefinirea familiei” (sensul nu-i destul de bine precizat și nu apare poziția vizavi de căsătoria între aceleași sexe), precum și „secularismul” – rolul din ce în ce mai modest atribuit Bisericii, dar, în esență, nu trebuie să fii eurofil pentru a observa că U.E. reprezintă un mare și salutar factor de progres nu numai european. Inserția fiecărei țări în parte și prezervarea specificului național rămân dificile teme de rezolvat în evoluțiile viitoare – cel puțin până atunci, n-ar trebui să șovăim când rostim cu voce plină cuvântul „patrie”. De altfel, realitate văzută și ea sensibil diferențiat. Paler: „Fiecare are o patrie. Restul sunt țări”. Herta Müller: „Tâmpita de patrie vine cu tine și dacă nu vrei și te chinuie și acolo unde te-ai dus ca să scapi cu viața.” Lume, lume!