Eul plăsmuitorului de cuvânt

În fiecare dintre noi sălășluiește, cum îmi mărturisea într-o spoveditoare convorbire televizată Matei Călinescu, criticul rafinat, profesor universitar la Universitatea statului american Indiana, o multitudine de euri. Acestea coexistă. Cele mai adesea în armonie, dar uneori și în gâlceavă. De obicei un eu e mai vocal, domină cu autoritate și pune ștampila pe acel om. Celelalte rămân de regulă în umbră. Ies arar la iveală și de multe ori niciodată. Dar se întâmplă să-și ceară la un moment dat dreptul la existență. Chiar de nu capătă jilț princiar, își câștigă locul meritat. Astfel s-au petrecut lucrurile și cu inginerul hortiviticol Gheorghe Anghel. Avea reputația, pe deplin îndreptățită, de oenolog din cei însemnați și de neîntrecut degustător de vinuri. Papilele lui gustative s-au dovedit imbatabile în numeroasele și prestigioasele concursuri interne și internaționale de vinuri la care a luat parte în prodigioasa lui carieră. Via și vinul erau sufletul său pe de-a-ntregul. Se născuse și crescuse în inima podgoriei, la Ceptura, pe dealurile smălțuite cu vii ale Prahovei. Era, și așa a rămas o viață, podgorean până-n cea mai intimă fibră a ființei sale. Poama și vinul purtau pentru dânsul virtuți sacrale. Îndumnezeite și binecuvântate de truda fără de istov a vierului, cel care aidoma soarelui sărută mângâios cu palmele și cu inima via Domnului. De aceea oamenii podgoriei respectau ca pe ceva sfânt vinul și nu l-ar fi batjocorit cu nici un chip. Cu acest respect înrădăcinat în alcătuirea sa lăuntrică a plecat în lume, păstrându-l ca pe un talisman, Gheorghe Anghel. A fost valoarea de căpătâi pe care s-a clădit profesia sa de viticultor și oenolog. I-a plăcut întotdeauna să facă lucrurile temeinic și a tins spre perfecțiune. Pe unde a fost, și unde n-a fost, a lăsat urmele cele bune. Aspru, și de aceea nu foarte confortabil întotdeauna, a impus în calitatea sa de conducător standarde înalte, ceea ce deranja pe mediocri, leneși și pe invidioșii de profesie. Era mereu în căutarea a ceva nou. Nu devenise doctor în științe doar ca să aibă un titlu de panoplie, ci în primul rând din dorința desăvârșirii profesionale. Întemeierile sale de la Combinatul de Vinificație Bucium, unde s-a bucurat de înțelegerea și sprijinul directorului de atunci Mihai Tiron, sunt pilduitoare în această privință. Umbla prin lume, vedea cu nesaț ce-i nou și nu se mulțumea numai să vadă și să plece. Încerca să realizeze ceva similar și acasă, la Buciumul cu care se identifica. Așa a pus la punct tehnologia de fabricație a vinurilor spumante prin fermentare în autoclave și a ridicat o instalație de producție după concepția sa. Și în materie de băuturi spirtoase a creat procedee de distilare noi și a produs tării de calitate din pere, mere, vișine, struguri, pe lângă clasica prună.
Totul era croit cu gust și nimbat cu frumusețe
Dar Gheorghe Anghel, în pofida sobrietății sale de sorginte nordică, a taciturnității proverbiale, era un om de spirit, un degustător nu doar de vinuri din cele de preț, ci și de subțirimi artistice. Combinatul, potrivit viziunii proprii, nu trebuia să fie doar un depozit de vinuri. În egală măsură îl gândea și ca pe un tărâm al frumosului, unde limbile se dezlegau, mintea scânteia și se șlefuiau nestemate. Un asemenea loc se cere sfințit cu duh și cu podoaba frumuseții. Se țese astfel un climat ce-i al vrăjii, al visării și întrupării gândului cel înalt. Sunt daruri cu care vinul se împerechează de minune. Întocmai procedase inginerul Gheorghe Anghel la combinatul de la Bucium. Totul era croit cu gust și nimbat cu frumusețe. În eleganta sală de degustări un perete întreg era acoperit cu splendidă frescă cu motive bahice din mitologia greco-latină a lui Dimitrie Gavrilean, intitulată Bachanală în stil pompeian. Artistul, un prieten al Buciumului și al amfitrionului, păcătuise pe aici și cu alte desfătătoare izvodiri picturale. Iftimie Bârleanu se număra și el printre amicii Buciumului. A lăsat semnele acestei afecțiuni cu ciopliturile sale, ce înnobilează toposul. La fel și fiul Bogdan. Creatorii, fie ei pictori, scriitori, muzicieni, actori, cineaști, erau primiți la Bucium, la domnul Anghel, cu brațele deschise. Acest fapt tălmăcea pulsația încă tainică a eului de creator nu numai de licori oenologice, dar și de plăsmuitor de licori din cuvinte meșteșugite. Eul cel ascuns ni s-a dezvăluit încetul cu încetul. A ieșit la lumină mai ales pe povârnișul vieții inginerului Gheorghe Anghel, deși își încercase floreta prin epigrame, destule inspirate, la degustări, când avea oaspeți de soi, cu care cuteza a se duela, cum ne-o mărturisește în textele cărții „Transcripții în mozaic”, pe care am îngrijit-o și prefațat-o, volum postum apărut la Editura Dana Art din Iași. Ieșea, de asemenea, în arenă și pe la ospețe, după felurite ceremonii, cum era Ziua Fermierului, ce se sfârșeau cu o masă îmbelșugată nu doar în bucate alese și vinuri nobile, ci și în revărsare de spirit. Abia când a ajuns la vârsta senectuții s-a hotărât să lase slobod eul acesta zăvorât cu strășnicie vreme îndelungată în tainițele ființei. O vocație certă, dar târzielnic cultivată. Se bănuia însă de multă vreme din finețea de spirit a omului, din gesturile-i subțiri.
Abia la asfințitul existenței s-a lăsat pradă voluptății cuvântului. Poate s-a întâmplat atunci pentru că a sunat ceasul când taciturnul a simțit nevoia irepresibilă să se destăinuiască, să-și desferece sufletul, să-și plângă tristețile, să-și facă auzite crezurile. Eul creatorului de frumos și-a vestit astfel prezența. Nu avem de-a face neapărat cu un scriitor nou, cât cu un mărturisitor și împărtășitor al frumosului, unul ce-a stat multă vreme în umbra specialistului de marcă. Și-a căpătat, prin această bucoavnă de minte și suflet, drept la existență. Eul izvoditorului de frumos a ieșit, în sfârșit, la lumină.
(Grigore Ilisei, sursa: Ziarul Lumina)