Întâi a fost Emil, dar mai-nainte și după-aceea, fu Ion (paiața); acum, Traian ne este președinte și, uite-așa, ni se cam duse viața!
I-am cunoscut pe toți, cei care își bat joc de viața noastră, inclusiv pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, care sosise, în toamna anului 1960 sau 1961, în gara din Burdujeni, împreună cu Gheorghe Maurer și cu Emil Bodnăraș, pentru a decide asupra amplasamentului zonei industriale a Sucevei. Îi însoțea o gardă de ceferiști, șase la număr, iar Maurer, pentru că aveam doar vreo cinci anișori, mă luase în brațe, așa cum fac, de regulă, toți tiranii cu pruncii robilor lor.
Pe Ceaușescu l-am cunoscut în vremea stagiului militar, pe aeroportul din Băneasa, la o întoarcere a lui de la vânătoare, cu elicopterul. Era atât de fericit, încât a venit la tunul nostru de stins incendii, a ordonat să ni se aducă o navetă cu „Busuioacă de Bohotin”, apoi a sporovăit cu fiecare dintre cei cinci servanți ai tunului, vreme în care eu scrisesem un poem despre „noi, cei triști și singuri”, supraviețuind „ca salahori ai unei linguri”. Am pierdut poemul acela trist al tinereții, dar știu că nu-i plăcuse, pentru că „lipsește din el speranța”.
Pe Iliescu l-am evitat. Nu mi-a plăcut niciodată omul acesta și nici măcar nu știu de ce. Ca jurnalist harnic și acid, pe vremea mandatelor lui, lesne m-aș fi bucurat de atenție, cu ocazia vizitelor lui în județ, dar nu am vrut o astfel de onoare. Pe iliescieni i-am evitat instinctiv, deși mi s-a întâmplat, la Câmpulung, ca Văcăroiu să mă confunde cu cine știe ce fost amic al său, iar Năstase, cu șeful gărzilor de corp (ulterior, aveam să port cu el o scurtă corespondență pe net).
Pe Emil Constantinescu l-am întâmpinat la aeroportul din Salcea în ziua de după explozia din parcarea Palatului de Justiție din Suceava, căreia îi căzuse victimă un ofițer. Era excesiv de manierat, atent la fiecare gest al său, suspicios și contrafăcut (nu avea dimensiunea intelectualilor pe care îi reprezenta și era conștient de asta). I-am fost deschizător de porți prin toate instituțiile județului, pe care dorea să le viziteze, fără a fi dorit (din ordinul prefectului Băncescu). Venise împreună cu Ionescu Quintus, Viorel Cataramă, Stelian Tănase și cu o puzderie de alți liberali de frunte, iar noi, gazetarii de la „NordPress”, singurii favorabili opoziției din 1994-1995, eram priviți cu mai mult decât simpatie și respect. Asta, până au ajuns Constantinescu și ai lui la guvernare.
Pe Băsescu l-am cunoscut, în sediul PD, prin vara anului 1998, când scosesem o antologie de epigramă, care i-a plăcut mult. Până atunci, îl privisem cu simpatie și speranță, dar, după ce l-am cunoscut, s-a stins ceva în mine. E drept, i-am mai trimis cărți (ultima, în 2005 sau 2006, „Ultimul proces de presă”), dar fără afecțiune, ba chiar cu o vagă ostilitate.
Nu scriu acest editorial pentru a mă fuduli, pentru că nu-i nici o mândrie să-ți intersectezi viața cu astfel de personaje. Am în sufletul meu amintiri frumoase cu Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, Ion Irimescu, Florin Piersic, Silviu Stănculescu, Cezar Baltag, Grigore Leșe, Artur Silvestri, Tudor George, Tudor Gheorghe, Dinu Ianculescu și cu o întreagă pleiadă de mari spirite ale identității noastre, dar nici cu amintirile acelea nu mă trufesc, pentru că prieteniile nu se pun pe piepții hainei aidoma medaliilor sovietice, ci se trăiesc, îți sorbi din ele puterea de a trăi.
De clipele în care i-am cunoscut pe tiranii mai mult sau mai prefăcuți ai generațiilor noastre îmi amintesc, fără voie, ca despre smocurile cu iarbă tare, care stâlpeau cu pământ oarecum solid mlaștinile sleite, prin care am răzbătut în copilărie. Numai că smocurile cu iarbă tare duceau undeva, te scoteau din mlaștină, pe când tiranii mai mult sau mai puțin prefăcuți ai generațiilor noastre nu duc spre nicăieri, mlaștina fiind din ce în ce mai vâscoasă, mai lacomă și mai fetidă.
Încep să cred că tot Ceaușescu a avut dreptate, când îmi critica un poem trist al tinereții, pentru că „lipsește din el speranța”. În fond, asta ne lipsește nouă: speranța. Sub stăpânirea lui Ceaușescu, a lui Iliescu și a lui Constantinescu, am avut măcar speranța negativă („scăpăm de el și o să fie bine!”), dar sub mandatele lui Băsescu nici măcar speranța aceasta negativă nu ne-a mai rămas, ceea ce înseamnă că nu e numai vina lui Băsescu, din moment ce ar trebui să existe viitor și după Băsescu. Dar cu cine să încropim noi acel viitor? Cu Ponta, cu Diaconescu, cu Vadim, cu Voiculescu?
Tare mi-e teamă că, vorba lui Teodor Mazilu, nici viitorul nu mai este ce-a fost.
