Eu cu cine votez?

D-ale lui Becali: „Nici nu știți ce sensibilitate am eu în suflet, dar nu știu să mă exprim. Dacă aș ști, aș vorbi mai frumos decât Liiceanu și Pleșu”; „Cu galben am subliniat pasajele care mi-au plăcut și m-am identificat cu eroul cărții, iar cu verde pe cele care nu mi-au plăcut și nu le-am citit”; „Partidul Noua Generație are o orientare de centru, când la stânga, când la dreapta, de la caz la caz”; „El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat”; „Dacă marcăm un gol la început, pe urmă putem să jucăm și la zero-zero”; „Eu, cu viața mea, în fiecare dimineață când mă dau jos din pat fac istorie” – etc. etc. Ce mi-a venit cu Becali? Păi nu se apropie alegerile pentru Parlamentul European – dacă din nou candidează? De ce n-ar face-o, e dreptul lui și, cum s-a văzut, are votanți gârlă. Cine-l votează pe Becali? De aici încep toate întrebările pe care nu prea avem curajul să le punem deschis fiindcă riscăm să fim tratați drept inamici ai democrației, ai drepturilor omului, ai Uniunii Europene, ai ordinii mondiale ș.a.m.d. Nu cred că există cineva care, în sinea lui, să nu se fi întrebat de ce-i cu putință ca votul ce-l așează în urnă să cântărească la fel cât acela al babei Rahila care n-are habar în ce continent se află România, care-i capitala țării și cine a fost cetățeanul Emil Constantinescu; de știut, Rahila știe doar că-i Patriarh Daniel și, neîndoielnic, a auzit de Becali. Invitând-o la vot, îi încredințăm, fie și numai teoretic, un drept de implicare în actul conducerii țării – mai nou, și al Europei. Corect? Nici vorbă! Soluții? Nici una. Cum n-a fost ales ca pe vremea lui Caragiale (Cetățeanul Turmentat vota în Colegiul II, Trahanache în Colegiul I), Becali, cât a fost deputat la Bruxelles, m-a reprezentat și pe mine în Parlamentul Europei. Absurd, dar trebuie să tac și să accept – unde-i democrația? Sau, mai exact spus, asta-i democrația! La noi s-a votat cenzitar până în 1917, accesul la urne fiind în concordanță cu punga alegătorului (cutumă inspirată de undeva, din tenebrele Evului mediu), în două variante: fie direct în funcție de averea dovedită cu acte, fie în dependență de cifra impozitului plătit la stat. Numai că averea putea fi și moștenită, și pur și simplu furată, iar noul deținător, poate idiotul și bețivanul urbei, avea mai multă trecere la vot decât, să zicem, maică-mea, învățătoare și-atât. În cazul votului cenzitar, averea (indiferent cum agonisită) l-ar trimite iar în față la urne, de astă dată în calitate de alegător, tot pe Becali-om-avut, comparativ cu același exemplu al cutării învățătoare, frizer, tâmplar, sudor ș.a.m.d. Care ar rămâne în coada listei și dacă s-ar recurge la ierarhizări bazate pe cifra impozitului. Ca să nu mai vorbim despre milioanele de români aflați acum în străinătate, plătitori de impozite către trezoreriile altor state. Deci, clar, imposibil de adus censul în discuție ca alternativă, în veacul XXI, la votul universal. Ar mai putea fi avută în vedere posibilitatea trierii alegătorilor în funcție de (ne)știința lor de carte. Teren extrem de alunecos: bunică-mea, Domnica, era analfabetă, dar de o inteligență sclipitoare, totdeauna bine informată (avea un aparat de radio cu căști și galenă, se glumea că până și vaca o mulgea ținând căștile la urechi!); la judecata ei recurgea satul când se iveau mărunte pricini de soluționat. N-ar avea drept de vot, în schimb, ar uza de el văcarul satului, care a abandonat școala fiindcă nu mai făcea față după clasa a patra; în acte, figura ca știutor de carte. Dar ce te faci cu sutele de mii de analfabeți funcționali care știu citi, dar nu pricep ceea ce citesc și pe care școala îi furnizează societății an de an? Introducem un test la care să fie supus cel ce dorește să voteze? S-ar prezenta în primul rând gălăgioșii băgăreți și în ultimul rând cei care își văd de treabă în gospodăria lor, punând prășitul și cositul mai presus decât toate politicalele lumii. Și dacă s-ar introduce un test, atunci s-ar cuveni să pretindă, cum spun americanii, și verificarea unui „civic awareness”, adică dovada că pretendentul posedă o minimă cunoaștere a Constituției și a mecanismului de funcționare a statului – caz în care la noi nu s-ar mai întruni în veci procentajul de alegători cerut de Constituție pentru validarea scrutinului. Ultima soluție (fantasmagorică): acordarea dreptului de vot în funcție de IQ-ul votantului. Chiar dacă s-ar iventa vreodată șublerul minune în stare să stabilească locul individului pe o scară a inteligenței atestate, rămâne indetectabil gradul de cultură în general și de cultură civică în particular. Drept pentru care n-avem altceva mai bun de făcut decât să savurăm deliciile democrației („cel mai prost sistem, dar altul mai bun nu-i”) și să încercăm a-i pretinde, dacă nu alegătorului, atunci barem candidatului, un minim de bagaj cultural, etic etc. Al de Becali ar mai trece?