„Eu când vreau să fluier, fluier” este un exemplu de cinematografie realistă

Filmul „Eu când vreau să fluier, fluier”, de Florin Șerban, este un exemplu de povestire cinematografică realistă, iar actorul George Piștereanu creează un personaj sensibil și impasibil în același timp, scrie criticul A.O. Scott de la New York Times, în articolul său de marți.
De altfel, „Eu când vreau să fluier, fluier”, propunerea României la Oscarul pentru cel mai bun film într-o limbă străină pentru ediția din 2011, are premiera în cinematografele din New York miercuri. La evenimentul de gală, de la Film Forum New York, va participa și producătorul Daniel Mitulescu.
A.O. Scott spune că filmul lui Florin Șerban este „un studiu în captivitate”. „Ca multe alte filme românești recente, precum «Marfa și banii» de Cristi Puiu, «4 luni, 3 săptămâni și 2 zile» de Cristian Mungiu și «Boogie» de Radu Muntean, povestea urmărește un tânăr protagonist, ale cărui alegeri sunt limitate drastic și nu sunt foarte promițătoare”, scrie criticul NYT.
„Jucat de un actor neprofesionist, George Piștereanu, ai cărui ochi sensibili umanizează prezența sa impasibilă, Silviu este la finalul copilăriei sale, care l-a înrăit, distrugându-i umanitatea. El este dur și furios, dar pare mai blând decât colegii săi din închisoare”, mai scrie în cronică.
Criticul mai notează: „Pentru mare parte din film, Florin Șerban dă peliculei aerul cinematografiei realiste, permițând poveștii lui Silviu să se formeze încet, organic, din detaliile existenței sale. Beligeranța gărzilor și nerăbdarea birocratică a directorului pușcăriei (Mihai Constantin) sunt observate cu acuitate, la fel și amestecul volatil de camaraderie și luptă din spațiul închisorii”.
A.O. Scott mai remarcă scena de început, notând că filmarea din spate, cu camera în mână, aduce aminte de frații Jean-Pierre și Luc Dardenne, dar „imitarea uneia dintre semnăturile lor vizuale nu înseamnă și obținerea acelui amestec de detaliu concret și gravitate spirituală a acestor eroi ai cinematografiei”. În schimb, mai scrie New York Times, filmul „introduce elemente de melodramă și suspans care cresc dramatismul peliculei, cu prețul micșorării forței acesteia”.
Scott mai spune că ultima treime din film pare a fi „un remake absurd, care consumă nervos spectatorul, al filmului «După-amiază de câine»”. Totuși, remarcă din nou celebrul critic, „cu cât filmul devine mai exploziv și mai solicitant pentru actorii din distribuție, cu atât își pierde din intensitatea calmă care a fost, de altfel, motivul pentru care cineva ar urmări această poveste”, „iar în final sunt mai importante ideile scenariștilor decât viața personajului”.
„Eu când vreau să fluier, fluier”, debutul în lungmetraj al lui Florin Șerban, este primul film românesc din ultimii 17 ani care a intrat în competiția oficială a Festivalului de la Berlin și a reușit să ia și două premii importante: marele premiu al juriului – Ursul de Argint și distincția „Alfred Bauer”. De asemenea, filmul a fost nominalizat la premiul de debut al Academiei de Film Europene – EFA Discovery Award.
După patru ani petrecuți într-un penitenciar pe malul Dunării, Silviu (interpretat de George Piștereanu) a avansat în ierarhia de dormitor, devenind Jupân. Cu două săptămâni înainte de eliberare, el primește o vizită neașteptată. El află că mama lui s-a întors acasă, după mult timp, din Italia și vrea să îl ia pe fratele lui mai mic. Silviu are cinci zile să găsească o soluție. Cele cinci zile devin o eternitate când Silviu se îndrăgostește de o studentă frumoasă la Sociologie, Ana (Ada Condeescu), venită în practică la penitenciar. Copleșit de emoții și presat de timp, Silviu închide ochii. Libertatea, vântul, drumul, primul sărut. Din acest moment i se poate întâmpla orice.