A început să circule un cuvințel nou-nouț, născut, probabil, în vălmășagul mitingurilor protestatare: „băseala”. Expresivul termen ar urma să desemneze osteneala românului, căruia, acrindu-i-se de nesfârșitele gâlcevi politice, nu mai cumpără gazete și trece în viteză peste canalele cu talk-show-uri contondente. Etimologia proaspătului substantiv (nu are numaidecât conotații peiorative) este derivată cât se poate de evident dintr-un cunoscut nume propriu. Nu la fel de evidentă-i în cazul unei sumedenii de termeni pe care-i utilizăm zilnic și originea cărora pur și simplu o ignorăm. Nu de mult, Radu Beligan și-a exersat încă odată formidabila-i memorie, amintindu-și amănuntele unei vechi discuții cu Victor Eftimiu.
Venerabilul academician îi dezvăluia nebănuita origine a unor cuvinte de mult intrate în uz, fie în fondul principal lexical, fie ca regionalisme. De pildă: oltenii numesc covorașul de lângă pat „sandulie”. Cine să-și închipuie că provine din franțuzescul „descente du lit”? Și „mujdei”, vorbuliță ce-o credeam neaoșă, tot din franceză vine („mousse d’ail” – spumă de usturoi). „Mișto” n-ar fi un termen țigănesc extras din argoul sordid al mahalalelor, ci provine din germanul „mit stock”, adică, „cu baston”. Individul de condiție bună avea, atunci, numaidecât baston! Ignoranța noastră într-ale etimologiei se împarte în două: mai întâi funcționează „spumant” în zona numelor proprii, unde nașii potcovesc odraslele nou-născute inspirându-se din filme și din calendar și operează, apoi, în perimetrul geografiei, unde semne de întrebare rămân neclintite de sute de ani.
N-ar strica, înainte de completarea certificatului de naștere, ca părinții să mai răsfoiască și un dicționar. De unde ar afla că prenumele Camelia înseamnă, de fapt, „slujitoare a preotului”. Dana, Dan, Daniel se traduc prin… locuitor al Danemarcei, iar Elisabeta prin „cea care-l cinstește pe Jehova”. Filip înseamnă „iubitor de cai”, Marin vine de la „marinar”, Monica înseamnă „sihastru”, iar Natalia, „cea născută de Crăciun”. Din câte Natalii am cunoscut până acum, nici una nu s-a ivit pe lume în ziua nașterii Domnului! Remus înseamnă „vâslaș”, Silviu ar fi „pădurarul”, Sergiu, „servitorul” și Titus… o turturică. Sigur că veacurile au surdinizat sonurile vechilor semnificații ale onomasticii și nimeni nu se mai gândește la etimologii – contează în primul rând sonoritatea și muzicalitatea prenumelui. Strămoșii erau ceva mai atenți: nu întâmplător, Ștefan se traduce prin „purtătorul coroanei învingătorului”.La rândul ei, nomenclatura geografie ascunde destule surprize ale etimologiei. Substantivul „bujie” vine de la denumirea orașului algerian Bejaia, „baionetă” tot de la o denumire urbană (Bayonne), ca și „parizer”, care „s-a tras” din numele capitalei Franței, Paris, iar popularul (?) „velință” își are certificatul de naștere la… Valencia. Onomastica nu numai că primește sugestii din geografie, dar contribuie, la rându-i, la îmbogățirea vocabularului.
Cine să mai știe, mușcând dintr-un sandwich, că numele tartinei i l-a dat descoperitorul, John Montagu, al IV-lea conte Sandwich (1718-1792), ori că „recamier” se trage din numele unei gingașe doamne (Madamme de Rècamier, 1777-1849, care utiliza în exces comoda canapea). Aparent, mai dificil de explicat ar fi de ce „siluetă” nemurește amintirea ministrului francez de finanțe Silhuette (1709-1767). Probabil că datorită taxelor și impozitelor născocite de ministrul finanțelor, franțuzii și-au putut păstra silueta… Din păcate, geografia României însăși este marcată, din punctul de vedere al etimologiei, de prea multe semne de întrebare. Nu știm care-i originea denumirilor Arad, Bacău, Bihor, Botoșani ș.m.a., iar în alte cazuri (Iași, Suceava) ipotezele nu-s unanim validate nici până acum. Bine măcar că în cazul cuvintelor nou create, de tipul „băseală”, nu-ncape urmă de îndoială…
