Etica Adopției (II)

– Familia creștină și adopția din punct de vedere bisericesc
Sursa legitimității calității de părinte este, iată, dublă: naturală și supranatu¬rală, căci decurge direct din legătura tainică a cununiei. Căsătoria, cu „roada” ei firească, familia, este o mare taină (Efeseni 5, 25-32). Ea are ceva unic, căci este vorba de o relație umană specifică nouă care o face să se deosebească de orice formă de grupare omenească (Matei 19, 10-10). Căsătoria este o harismă (2 Corinteni 7, 7) sau ca dar, darul trăirii în reciprocitate, de aceea din punct de vedere teologic și eclezial, rolul familiei nu poate fi înlocuit cu nimic. Scopul principal al căsătoriei creștine este împlinirea personală prin iubire, având ca rod nașterea de prunci.
Din această succintă incursiune în învățăturile creștine, decurge că un copil adoptat beneficiază de supravegherea și protecția bisericii lui care va înceta numai după ce copilul va deveni membru deplin (prin botez) al bisericii părinților săi adoptivi.
A doua învățătură asupra copilului, în creștinism, se poate deduce din cel mai tulburător document mărturisitor care este păstrat în toate casele creștine sub forma iconografică în icoana Maicii Domnului cu pruncul în brațe din care deducem că tocmai comunitatea maternă este a doua autoritate de supraveghere și control asupra a ceea ce se întâmplă cu copilul până la momentul în care el se detașează de eul mamei sale spre a intra în lumea extramaternală, în grădiniță sau în școală. Prin urmare, așadar, rolul de protector și supraveghetor asupra copilului până la vârsta școlii trece asupra comunității materne. De la vârsta gră¬diniței răspunderea comunității materne pentru copil e socotită îndeplinită și încheiată.
– Temeiuri liturgice: Liturghia tatălui, cultul mamei și liturghia fraților
A treia temă narativă a copilului în creștinism este cea a copilului Iisus, care predică în templu și își alege „frații”, ceea ce ne arată că ultimul exercițiu de confirmare a liberului arbitru este acela în care copilul singur hotărăște care-i vor fi frații spirituali, adică hotărăște și care va fi cultura lui de adopție și deci biserica lui. Prin urmare acestea sunt cele trei întemeieri liturgice ale eticii adopției: liturghia tatălui, cultul mamei și liturghia fraților. Fără de aceste trei elemente cu greu putem vorbi despre o etica a adopțiilor și deci despre o legi¬timitate a părinților sociali sau adoptivi pentru că ei pot fi „părinți” dar fără legi¬timitate, așa cum în Roma veche existau dictatori, dar nefiind recunoscuți de Senat, nu puteau să se considere împărați (potestas sive imperium).
Ce se întâmplă atunci când cele trei temeiuri liturgice sunt afectate? Copilul este pur și simplu oprit de la funcția spirituală deplină până la o anumită vârstă, astfel încât în tot acest interval, care poate fi de un ceas, dar și de lungimea unui ciclu de vârstă, societatea nu mai știe ce se întâmplă cu copilul. Adopțiunea este ca o cortină de fier care cade peste viața acelui copil și sub pretextul secretului adopției pot avea loc experiențe desființătoare cu copilul, ca în acel caz dezvăluit de către o organizație care luptă pentru dreptul la viața din orașul Danton (Texas), Life Dinamics, în septembrie 1999. Acea organizație a descoperit și a dat publicității documente potrivit cărora organe de copii erau vândute…
În 1999, pe 11 septembrie, prima pagină a tuturor ziarelor americane apărea o știre îngrozitoare (Ex.: „The Daily American”, a avut următorul titlul: Luptă¬tori pentru dreptul la viață: organe de copii avortați se vând pe piață).
Articolul releva că, urmare a doi ani de investigații sub acoperire, s-a dat publicității informația referitoare la o companie numită „Opening Line’s” (Ori¬zonturi deschise) care procură și vindea celor interesați și mai ales celor care făceau cercetări ilegale în domeniu, părți ale corpului unor fetuși avortați, nou născuți sau dați afară de către mame și cumpărați în prealabil de ei.
Modul în care se desfășoară adopțiile astăzi arată triumful conglomeratului pozitivist în dreptul adopției, chestiune dovedită de interpretarea copilului ca „obiect” al tranzacției între „adulți”, ca și cum acesta n-ar fi parte a bisericii lor, a societății sale materne și a fratietății din care este smuls spre a fi livrat unui exercițiu abstract, strict comercial, ca orice obiect de schimb.
În vremea noastră este mare nevoie de o revenire la valorile spirituale ale familiei creștine care aducea pe lume mulți copii și pe care-i creștea în duhul credinței, al iubirii de Dumnezeu și de cei din jur.
– Familia creștina este singurul mediu cel mai prielnic pentru dezvoltarea spirituală a copiilor
Familia creștina este singurul mediu cel mai prielnic pentru dezvoltarea spirituală a copiilor. Degradarea sau părăsirea mediului familial (tot mai mulți copii se refugiază pe străzi ca să-și câștige minimul existentei) duce la pierderea ființei copilului. Noi situații dramatice duc la criza familiei: divorțul părinților, părinți depresivi, alcoolici seropozitivi, prostituția etc.
În ultima vreme a început să dispară caracterul sacru al familiei, partenerii de familie: soț-soție nu mai trăiesc împreună sub semnul aderării la modelul cul¬tural creștin. Modelul familiei creștine este adeseori părăsit iar spectrul de con¬duite maritale fiind completat cu noi modele: monopaternitatea, coabitarea liberă fără cununie religioasă, celibatul, cupluri fără copii, homosexualitatea și alte forme atipice (coabitări nestructurate de tipul: bunici-nepoți; unchi-nepoți; frați singuri etc.)
Pe de altă parte, familia suferă în prezent și de alt gen de atac, pe care l-am putea numi ideologic. O întreagă propagandă în presă, televiziune, cinemato¬graf, încearcă să inoculeze ideea ca familia este o instituție depășită. Se insi¬nuează imaginea „cuplului liber”, fie el și homosexual, ca substitut al familiei tradiționale. Emanciparea cuplului este însă o modă cu consecințe nefaste, prima fiind numărul alarmant de copii născuți în afara căsătoriei.
Acești copii nedoriți ajung prin casele de copii abandonați sau pe străzi, îndepărtați de mediul natural al familiei biologice, copiii rămân cu o traumă psi¬hică care-i marchează toată viața. Copilul primește încă de la fecundare din partea părinților naturali o zestre spirituală care capătă valoare și desăvârșire numai în cadrul familiei. Copilul nu trebuie înstrăinat de familia naturală, cu excepția situațiilor în care o cauză naturală (deces) sau psihosocială (părăsire) conduce la carența funcției parentale.
(Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu – Facultatea de Sociologie a Universității din București, Preot Prof. Dr. Mihail Milea – Seminarul Teologic Liceal din Buzău)