Etica Adopției ( I )

– Generalități
Adopția este o instituție pe care o întâlnim sub diverse denumiri, din cele mai vechi timpuri, la majoritatea popoarelor, având ca principal scop ocrotirea copiilor rămași fără părinți sau a celor care, deși au părinți, nu au asigurată din partea acestora o creștere și o educare corespunzătoare.
În dreptul roman, termenul „adoptio” semnifică adopția unei persoane dependente („alieni iuris”, adică a unui fiu de familie). El derivă și din termenul „adrogatio” respectiv adrogatiunea, care presupune adopția de către o persoană independentă („sui iuris”) care astfel devenea „alieni iuris”, deci fiu de familie. Spre exemplu, cetățeanul roman necăsătorit, dar fără copii își alegea o persoană care să-i poarte numele, să-l moștenească, să-i continue cultul domestic, religios, familial etc. Adopția sau înfierea înseamnă admiterea unei persoane în poziția și privilegiile unui copil legitim (în grecește hyiolhesia – a plasa ca fiu, a considera pe cineva ca atare, a-i atribui această calitate de fiu sau fiică). În antichitate, de regulă, numai un băiat sau un bărbat putea fi adoptat (ca necesar moștenitor legal).
Adopția, deci, include în sine această dublă semnificație: o carență și un tip de răspuns la aceasta. Este vorba despre carența părintelui natural la care se răspunde prin instituția părintelui social, adică recunoscut ca atare de către societate. Dacă legitimitatea părintelui natural este o consecință a actului unirii tainice a cuplului și a relației naturale (deci firești) dintre părinte și copil, în schimb la părintele social legitimitatea calității (dreptului) de părinte este con¬secință unui exercițiu de liber arbitru prin care societatea dispune cu de la sine putere de dreptul de a numi sau a recunoaște un părinte autonumit.
De aici începe și discuția noastră, fiindcă în lumea europeană acest exercițiu este modelat de culturi, adică este supus interpretării lor și a modelelor etice și juridice.
În legislația romană, problemei înfierii sau adopției i se rezervă un spațiu foarte întins. Copilul adoptat dobândea toate drepturile unui fiu legitim și primea numele tatălui său adoptiv. Legătura juridică astfel constituita se opunea cu aceeași rigoare ca și legăturile de sânge, căsătoriei cu o persoană din noua rude¬nie. Persoana înfiată devenea, în optica legii, o „nouă creatură”, cel în cauză era „născut din nou”, într-o nouă familie.
– Adopțiunea (adopția) o regăsim definită în Pravila lui Matei Basarab și în legiuirea lui Ion Gheorghe Caragea, precum și în Codul lui Scarlat Calimachi
Uneori adopția a căpătat și un scop politic asigurând transmiterea demnității imperiale. Astfel, împăratul August, care nu a putut să aibă copii, l-a adoptat pe Tiberiu. La rândul lor, aflați în situații similare, împărații Nerva și respectiv Claudiu, i-au adoptat pe Traian și pe Nero – cel de numele căruia este legată incendierea Romei.
Această situație a adopției reprezintă o tradiție și pentru poporul român, având în decursul timpurilor diferite denumiri: luare de suflet, adopție sau înfiere.
Adopțiunea (adopția) o regăsim definită în Pravila lui Matei Basarab și în legiuirea lui Ion Gheorghe Caragea, precum și în Codul lui Scarlat Calimachi.
Hrisovul pentru iothesie din anul 1800 al lui Alexandru C. Moruzi, a consti¬tuit un adevărat cod al înfierii. De altfel din partea introductivă a hrisovului rezultă că înfierea („iothesia”), reprezintă o veche tradiție existentă în această parte a lumii de „a lua de suflet” un copil pentru creștere și educare.
Adoptatul era numit „copil de suflet” pentru a-l diferenția de „copilul tru¬pesc”. Acesta intră în familia adoptatorului numit „părinte sufletesc”, care îl deosebea de „părintele firesc”. Între aceștia se stabileau relații similare cu cele din familia biologică, legăturile de rudenie ale adoptatorului cu familia firească păstrându-se.
În Cartea Sfântă a creștinilor, chestiunea este lămurită în dogme și învăță¬turile revelate privitoare la tema fiului și a copilului, în frunte cu învățătura înfierii spirituale a copiilor, așa cum înțelegem din cuvântul Domnului când le spune Apostolilor: „Lăsați copiii să vină la mine!”.
– Adopția din punct de vedere biblic
Adopția unei persoane este o practică veche consemnată ca atare în paginile Bibliei. În Vechiul Testament, patriarhul Avraam l-a adoptat pe Eliezer din Da¬masc (Facere 15, 2-3). Iacob i-a înfiat pe cei doi fii ai lui Iosif: Efraim și Manase (Facere 48, 6). Tot din Biblie aflăm că atunci când un om nu avea în familia sa cel puțin un băiat, își mărita fiica cu un sclav pus în libertate pe care îl adopta: alteori omul respectiv îi înfia și pe copiii acelui rob eliberat (1 Cronici 2, 34). Sara l-a adoptat pe Ismael, fiul Agarei (Facere 16, 1-2). Rahela și Leea au făcut la fel cu copiii roabelor lor (Geneza 30, 1-7; 9-13).
În astfel de cazuri, copiii adoptați se bucurau exact de aceleași drepturi ca aceia ai soției legitime. Evreii se considerau copii adoptați de Dumnezeu (Osea 11, 1; Isaia 1, 2; Ieremia 3, 19; Romani 9, 4; 2 Corinteni 6, 18 etc.)
În scrierile Sfântului Apostol Pavel imaginea persoanei înfiate este folosită pentru a se vorbi despre reașezarea omului decăzut și păcătos în poziția și drepturile de membru al familiei lui Dumnezeu, în privilegiile de moștenitor al cerului.
În Iisus Hristos, creștinii sunt înfiați, devenind astfel copii ai lui Dumnezeu (Romani 8, 14-16; Galateni 3, 26; 4, 4-6; Efeseni, 1,5).
În Sfânta Scriptură se pune mare accent și pe înfierea spirituală, duhov¬nicească. Adopția sufletească are ca temei nașterea din nou „din apă și din duh” (Ioan 3, 5). Înfierea spirituală se referă mai degrabă la poziția noastră în Hristos decât la relațiile noastre cu El. Ea ne îndreaptă privirile spre viitor, când va avea loc actul final al adopțiunii, adică răscumpărarea trupului nostru (Romani 8, 23). Prin Taina Botezului noi devenim prin har copiii lui Dumnezeu.
(Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu – Facultatea de Sociologie a Universității din București,
Preot Prof. Dr. Mihail Milea – Seminarul Teologic Liceal din Buzău)