Este minciuna un păcat?

– Din orice motiv s-ar spune și în orice chip s-ar săvârși, minciuna este păcat mare și iată de ce:
1) Credinciosului îi este dat de Dumnezeu să caute, să cunoască și să mărturisească adevărul, având ca tălmaci al gândurilor și simțămintelor sale, graiul.
Minciuna, făcând rea întrebuințarea de grai, nesocotește acest dar de mare preț cu care este înzestrat numai omul, și prin aceasta înjosește pe omul mincinos și păgubește pe ceilalți semeni. Minciuna este primejdioasă, fiindcă se furișează pe nesimțite în sufletul omului, prinde rădăcini și numai cu mare greutate poate fi scoasă;
2) După învățătura Sfintei noastre Biserici, omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Prin minciună se întunecă în om chipul lui Dumnezeu care este adevărul veșnic și se întipărește chipul diavolului care este tatăl minciunii;
Omului îi este dat să trăiască împreună cu alții. Viața de obște poate înflori însă numai dacă oamenii au încredere unii în alții, iar încrederea între ei se arată limpede prin dragostea de adevăr. Minciuna, dimpotrivă, înăbușind adevărul, roade încrederea dintre oameni, otrăvește legăturile de dragoste și de dreptate dintre ei și astfel face cu neputință înflorirea vieții de obște.
„Omul trădător și martor mincinos, este fiara prefăcută și mult împleticită, tulbură judecățile, desparte pe bărbat de femeie, încurcă pe stăpânitori, face dezbinări, întărâtă pe oameni unul asupra altuia, desparte prietenii, varsă Sânge, păgubește, răpește, nedreptățește, dezbracă orfanii, întristează văduvele, dărâmă case, risipește sate, pustiește orașe și pierde popoare întregi”640 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Hristoitia, p. 101).
Minciuna este lucrul diavolului, care printr-o minciună i-a făcut pe cei dintâi oameni să calce porunca lui Dumnezeu și de atunci îndeamnă mereu la acest păcat. De aceea, în Sfânta Scriptură diavolul este numit: „Tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).
Dumnezeu urăște minciuna: „Buzele cele grăitoare de minciună sunt urâciune înaintea Domnului” (Pilde 12, 22). Fiind fapta urâtă, minciuna nu poate rămâne fără pedeapsă. Dacă uneori scapă de pedeapsa oamenilor, nu poate scăpa însă nicidecum de pedeapsa lui Dumnezeu, căci: „Partea… tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua” (Apoc. 21, 8).
De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne ferim de păcatul minciunii: „Nu vă mințiți unul pe altul” (Col. 3, 9). Sau: „Lepădând minciuna, grăiți adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare, (Efes. 4, 25).
Deci, porunca a noua din Decalog, oprind mărturia mincinoasa și orice fel de minciună, cere fiecărui creștin să spună adevărul și să se străduiască pentru biruința adevărului. „Cel ce voiește să iubească viața și să vadă zile bune să-și oprească limba de la rău și buzele sale să nu grăiască vicleșug” (I Petru 3, 10).
Este dator creștinul să spună întotdeauna tot ceea ce știe?
Datoria adevărului nu cere întotdeauna mărturisirea tuturor celor știute. Ea este îngrădită prin datoria de a păstra nedescoperite lucrurile care ni s-au încredințat pe temeiul încrederii în cuvântul nostru că vom păstra tăcerea (datoria discreției, adică a păstrării celor încredințate spre a nu fi destăinuite). De asemenea trebuie păstrate nedestăinuite și lucrurile în legătura cu slujba fiecăruia, după cum cere legea (Datoria secretului profesional).
Destăinuirea lucrurilor încredințate spre păstrare se poate face numai la cererea autorităților îndreptățite, sau când prin tăcerea asupra lor se păgubește viața de obște.
Numai destăinuirile creștinului la Sfânta Taina a Spovedaniei.