A vorbi despre limba română e oare oportun astăzi, cînd țara este măcinată de compromisuri și de adînci prefaceri sociale, o țară dintr-un univers în care domină paradoxul coexistenței dintre supraabundența comunicării și abolirea ei? Cîtă nevoie are societatea actuală de o dezbatere despre problemele comunicării, în general, și ale îngrijirii, protejării ori cultivării limbii, în special? Iată cîteva întrebări la care încercăm să răspundem în spațiul dedicat acestui subiect, fără rigidități ori intenții dogmatice, miza noastră fiind mai degrabă o invitație la reflecție.
Orice societate evoluată are, printre atributele spirituale specifice, componenta lingvistică, modelată istoric, limba literară. Aceasta posedă, în afară de calitatea de instrument de vehiculare a tuturor informațiilor despre cunoașterea lumii, și capacitatea de a fi parte integrantă a culturii sale majore, din momentul în care se operează conștient asupra selecției unor forme considerate de intelectuali mai potrivite exigențelor înalte de exprimare. Prestigiul cultural se definește, așadar, și prin desăvîrșirea limbii care poate servi intențiilor diverse, complexe, de redare a realităților din variate domenii de activitate. Dar idealul funcționării unei limbi «exemplare» a fost atins deja prin eforturile învățaților din secolele trecute, deci nu se mai pune în acest moment problema separării palierului popular, specific comunicării obișnuite, de cel literar, care caracterizează comunicarea elevată prin respectarea unor reguli. Atunci ce anume îi determină pe specialiști să vorbească despre o amenințare a profilului limbii, deapre o stricare a acesteia? Condițiile care favorizează o asemenea stare de lucruri ar fi mai numeroase, dar amintim aici doar cîteva dintre ele, reale sau aparente. Dacă examinăm cu atenție modul în care se scrie ori în care se vorbește, observăm că avem tendința, chiar atunci cînd cunoaștem, teoretic ori intuitiv, diferențele dintre cum vorbim acasă și cum trebuie să vorbim public, să anulăm granițele și să nu ne adecvăm discursul la situație. Este acesta un reflex general al unei trăsături ce caracterizează societatea în ansamblu, numită relativizare, în care amestecul este principiul dominant, amestec de valori, de idei, de gusturi, de repere. Aici limitele dintre permis și nepermis, bun și rău, valid și invalid dispar sau nu mai contează. Pe de altă parte, o cunoaștere lacunară a normelor limbii determină încălcarea lor, tot așa cum absența unei culturi temeinice creează dificultăți în comunicare. La toate acestea să mai adăugăm faptul că limba nu este un fenomen static, ea însăși evoluează odată cu societatea, se primenește, se inovează permanent, ca să răspundă noilor prefaceri ale lumii, primind cuvinte sau renunțînd la altele, care cad în desuetudine. De aceea, este destul de dificil să se stabilească sincron ce anume concordă cu exigențele momentului și ce trebuie eliminat, sau ce nu va rezista probei timpului.
Desigur că instituțiile de învățămînt își propun să modeleze capacitățile de comunicare ale individului, prin efortul de trasa direcții de perfecționare a gîndirii și prin conștientizarea funcționării unor norme. În aceste condiții, n-ar trebui să ne surprindă faptul că produsul școlii are o personalitate multiformă, care se manifestă prin tendințe opuse, una de înscriere în cîmpul exigențelor dobîndirii unui prestigiu social în spațiul public, iar restul, de certificare a apartenenței la un grup restrîns, cu reguli proprii de comunicare. Mai precis, un tînăr comunică, în general, literar cu profesorii, de exemplu, dar apelează la registrul familiar sau argotic în raport cu familia sau cu colegii, fenomen firesc, de altfel. Dar dacă registrul familiar cunoștea pînă nu demult o variantă exclusiv orală, astăzi asistăm la o dublare a acestuia prin forma scrisă, posibilă mai ales datorită suportului tehnic oferit de telefonul mobil sau de internet. La acest palier se produce un amestec de coduri, vizibil mai ales la nivel lexical și sintactic: se apelează excesiv la cuvinte și la expresii din limba engleză sau din argou (cool, full, nashpa), se reduce drastic dimensiunea enunțurilor sau se instituie supremația abrevierilor (npc – n-ai pentru ce); de asemenea, se renunță la respectarea regulilor de ortografie (cratima oricum nu mai contează). Se ajunge astfel la construirea, în conversație, a unor fraze simplificate, stereotipe, al căror sens este lipsit de relief. Ar trebui să ne îngrijoreze această situație? Cred că nu, atîta vreme cît ea constituie un fenomen pasager, o etapă firească de teribilism în evoluția unui tînăr, și în măsura în care nu reflectă ignoranța, carențele adînci în cunoaștere.
La instrucția oferită de școală se adaugă influențele exercitate de mass-media, care devin un model incontestabil. Și de aici un tînăr poate constata că politicienii se exprimă deficitar, dar că, în ciuda acestui fapt, discursul lor este eficient; mai poate constata, apoi, că se poate crea un efect magic, de incantație, asupra publicului, apelîndu-se la cuvinte și formule complicate și ermetice. Dar orice discurs politic, din orice țară sau din orice formă de guvernare (democrație sau dictatură) funcționează după legea: „să vorbești cît mai complicat, încît să se creadă că ai spus ceva măreț“. În plus, ziarele, revistele, jurnalele de știri etc. șterg barierele dintre registre, punînd pe același plan cuvinte „incompatibile“ (A. N. și-a tras sigilu și blazon nobiliar). E amenințată, cumva, limba? Nicidecum; stilul publicistic nu se poate individualiza alfel, numai în acest mod ziarele captînd atenția, pentru a se putea vinde finalmente. Într-o lume dominată de fascinația imaginii, într-o lume a consumului și a divertismentului, tonul dat comunicării nu se poate sustrage conformismului și artificialității pline de sclipici. Știm foarte bine că dobîndirea unei recunoașteri sociale ține, mai ales azi, și de cum ne adaptăm la schimbare, de cum reușim să fim la modă. Efectul imediat este unul de asimilare fără discernămînt, de-a valma, a mostrelor de limbă din sfere diferite, dublată de relaxarea normelor. În aceste condiții, nu cred că limba este amenințată, pentru că ea rezistă mai bine modelor, pentru că există instituții abilitate pentru vegherea destinului ei (școli, universități, academii), ci, mai degrabă, ar putea fi amenințată propria noastră identitate socială definită prin modul în care folosim limba în comunicarea din spațiul public („Spune-mi ce, cum sau cît vobești, ca să-ți spun cine ești“). De aceea, consider că un prim pas spre construirea personalității dotate cu competențe lingvistice multiple, o personalitate care să se pună la adăpost față de invazia kitsch-ului verbal, este cunoașterea și stăpînirea normelor. Despre normele limbii literare, care țin seama de evoluția din ultimele patru decenii ale limbii române, prezentate în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM 2005) și în ultima ediție a Gramaticii Academiei, va fi vorba într-o serie de articole găzduite de această rubrică în săptămînile următoare.
