Esența monahismului creștin

În ultimul său număr (mai-iunie 2009, nr. 35), revista Le monde des Religions (Lumea Religiilor) publică o importantă serie de articole, având ca temă „Monahii și monahiile“, care debutează cu un interviu al teologului ortodox francez Jean- François Colosimo despre „Esența monahismului creștin“.
Service Orthodoxe de Presse (SOP) reproduce textul integral al discuției avute cu Jean-François Colosimo.
Director general al edițiilor CNRS, coautor de filme documentare, Jean- François Colosimo este și profesor la Institutul de Teologie Ortodoxă din Paris (Institutul „Sfântul Serghie“), unde predă Patrologia.
A scris mai multe eseuri, printre care Le silence des anges (Liniștea îngerilor) (Desclée de Brouwer, 2001), Dieu est américain (Dumnezeu este american) (Fayard, 2008), cât și un roman, Le jour de la colère de Dieu (Ziua mâniei lui Dumnezeu) (J.- C. Lattès, 2000).
Domnule profesor, ce reprezintă un călugăr?
Se caută mereu să se dea un sens, o utilitate vieții monahale, însă monahul nu folosește efectiv la nimic. În monachos, regăsim cuvântul monos, care definește ideea de unitate. Pentru a ajunge la aceasta, monahul trebuie să treacă printr-o experiență de desființare, de „deprogramare“. Trebuie să dispară de pe fața Pământului. Prima mișcare a vieții monahale este, așadar, plecarea, anahoreza, exilul. E o încercare de înviere, care necesită înainte de toate să mori pentru ceilalți, pentru lume, pentru sine, adică să mori nevoilor fiziologice, orizontului imaginar, resorturilor psihologice, propriei istorii personale. Această anahoreză are ca menire o pură disponibilitate față de har: să-L ai pe Dumnezeu drept singur „program“, singură mângâiere, să te așezi pe adevărata verticalitate, ajungând până la a muri înseși morții. Este o viață îngerească, eshatologică, care duce direct în împărăție.
Viață îndreptată spre dobândirea împărăției lui Dumnezeu
Ce anume, din viața Mântuitorului sau din Scriptură, poate justifica o asemenea radicalitate?
Această radicalitate trimite la toate marile figuri profetice din Vechiul Testament, începând cu Moise în Sinai: „Nu poți să mă vezi și să fii viu.“ Apoi Ilie, care Îl găsește pe Dumnezeu „la capătul tăcerii“. În Evanghelie, apostolul Ioan este un alt mare model: capul său se sprijină, la Cină, pe pieptul lui Hristos, și astfel răsuflarea sa se armonizează cu răsuflarea Dumnezeului întrupat. Rugăciunea este tocmai această armonizare între suflarea omului și cea a lui Dumnezeu. O nonactivitate care face din monah un călător nemișcat. Trupul și sufletul său devin propriul laborator. Este făgăduința fericirii trăite încă de aici de pe pământ. În viața monahală se regăsește o desăvârșită rememorare a vieții lui Hristos: cele patruzeci de zile din pustiu, Golgota, Paștile, dar mai ales Schimbarea la Față, deplina manifestare a dumnezeirii în umanitate, „permeabilitate“ față de lumina cea veșnică pe care tradiția monastică o numește „neapusă sau neînserată“, și care este semnul unei uniri depline cu Tatăl Cel veșnic, cu Cel Viu.
Monahul anticipează viața viitoare….
El o înfăptuiește, face din ea propria viață. În aceasta, viața monahală reprezintă probarea existențială a rigorii dogmei. Nu este un creștinism adaptat unor supercreștini! Este esența creștinismului, monahul nefăcând altceva decât să reînnoiască în chip desăvârșit făgăduința de la Botez sau dobândirea darurilor Duhului Sfânt. „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu“: viața monahală reprezintă îndreptarea spre această stare. Aceasta înseamnă că ea este în totalitate orientată, articulată, coordonată către această țintă, care este dobândirea împărăției și înfăptuirea încă de aici, de pe pământ, a stării viitoare a întregii umanități. Monahul nu caută așadar să se desăvârșească în alteritate. El Îl caută pe Dumnezeu în pace, liniște și rugăciune.
„În viața monahală, te afli în fața rătăcirii“
Care sunt ispitele vieții monahale?
Nimic nu e câștigat, înainte de sfârșit. Apoftegmele Părinților pustiei sunt pline de întâmplări ale călugărilor care cad chiar și la mai mult de 70 de ani. Viața monahală este o cursă până la moarte. Și unul dintre cele mai mari pericole este înșelarea. Pentru că monahul urmează să facă o călătorie antropologică în adâncurile inconștientului colectiv, va întâlni îngeri, demoni, va simți temeri, împliniri, extazuri. Dacă adevărul dogmei se probează în trăire, nu tu ești cel care te probezi pe tine însuți. Este deci absolut necesar un ghid pentru a te învăța geografia acestor tărâmuri, riscul fiind, în această încercare de sfințire, de a crede că te rogi lui Dumnezeu, dar de fapt să te rogi ție însuți.
Această iluzie spirituală este cea mai tragică. Pentru că, dacă în lume, ești prins mereu de alteritate, de relația cu ceilalți, în viața monahală te afli în fața căderii, a rătăcirii. Dacă Dumnezeu nu există, atunci nimic nu este mai lipsit de sens decât viața monahală. Cel care nu L-a aflat are motiv să înnebunească sau să devină mai rău decât o fiară sălbatică. Acedia este o altă primejdie care îl pândește pe monah. E demonul amiezii, când îți spui că o jumătate de zi tocmai a trecut și, ca de obicei, nu s-a întâmplat nimic. Acest demon îl îndeamnă pe călugăr să iasă, îi șoptește că lupta lui este zadarnică, că și-a ratat viața. În acest moment, singurul mijloc de a lupta constă în a te întinde și a aștepta să vină ceasuri mai puțin negre. Cel care rezistă acestor crize maniaco-depresive resimte mai apoi o bucurie de nedescris. Însă înainte de toate trebuie ca monahul să ucidă ceea ce el este pentru a lăsa să ființeze acest gol, în care să se poată sălășlui lumina.
Sunt mulți cei care ajung la aceasta?
Majoritatea călugărilor nu reușesc. Dar nu e un lucru grav. Aș spune chiar că esențial este modul în care nu ajunge aici, în care nu reușește. Pentru că însuși eșecul devine o apropiere de Dumnezeu, marea lecție a monahismului fiind neputința umanității lipsite de har. Un monah nu este un erou nietzschean, nu prin voința proprie ajunge la ținta sa, ci în însăși ideea de a-L lăsa pe Dumnezeu să lucreze. Călugării își dau întreaga viață lui Dumnezeu și ne arată astfel că este o mare fericire să-ți învingi propria singurătate, să creezi spațiul în care să Se sălășluiască Dumnezeu.
„Teologia monahului este cea a frumuseții“
Această chemare dumnezeiască cere înclinații deosebite?
Nu există nici un profil psihologic particular pentru a deveni monah. La cei o mie opt sute de călugări din Muntele Athos, biografiile, sensibilitățile și culturile sunt foarte variate. Viața monahală este o adunare laolaltă a tot ceea ce constituie în mod real fondul uman, însă în singurătate, în asceză înaintea lui Dumnezeu. Când gândurile îl asaltează cu putere, monahul va descoperi adâncul zbuciumat al omenirii și va găsi în el furtul, violul, incestul, uciderea. Faptul de a fi monah nu oferă o protecție specială, iar dacă el nu pune în practică teribilele ispite cu care este încercat, se datorează faptului că el aparține unui fel de „club select“ al spiritualității.
Singura înclinație care îmi apare ca fiind fundamentală constă în a avea o sensibilitate artistică. Monahul este sculptorul propriei vieți. În afara ideii că existența este cea dintâi operă a noastră, nu se poate vorbi de posibilitatea unei vieți monahale. Teologia monahului este deci cea a frumuseții, care se deosebește de filosofie, iubirea de înțelepciune.
În mod paradoxal, această viață inutilă, dar care a atins profunzimea cea mai adâncă a omului, nu înalță întreaga umanitate?
O putere subversivă se desprinde din monahism. Este o contramărturie permanentă. Nu, ne spun ei, umanitatea, finită, limitată, nu se poate defini prin ea însăși. Atunci, ce loc lăsăm noi infinitului în iubirile noastre, în modul nostru de a mânca, de a bea, de a munci? El este al treilea, exclus din viețile noastre. Lumea noastră de belșug, de zgomot și plăcere are deci nevoie de mănăstiri ca de un fel de veghe, de far în noapte. De aceea oamenii îi vizitează pe monahi. Doar ei mențin această formă superlativă a viații creștine. Ei sunt de neprețuit.
(articol preluat din revista „Service Orthodoxe de Presse“ (SOP), 340, iulie-august 2009, pp. 33-35; traducere de Nicoleta Bogdan, sursa: www.ziarullumina.ro) )