Eșecul ca soluție

Trăim într-o epocă a progresului, sau cel puțin așa pare la exterior. Ne mișcăm într-o lume a eficienței și a etalării. De aceea, tindem să vorbim despre realizările noastre, fie ele cât de mărunte și, dimpotrivă, de cele mai multe ori resimțim drept un lucru neplăcut să discutăm despre eșecurile noastre. Ba chiar nici să ne gândim prea mult la astfel de lucruri nu voim. De ce oare? Pentru că ne temem de părerea pe care și-o vor face alții despre noi, dar și mai mult ne temem de noi înșine, ca nu cumva acceptând – ferească Dumnezeu! – că avem și noi eșecuri, să cădem în tristețe sau în deznădejde.
De aceea, făcând o paralelă, te uimește atitudinea cu totul neobișnuită a sfinților, teribila lor conștiință a eșecului. De asemenea, sfinții, spre deosebire de noi, nu se laudă niciodată cu realizările lor. De pildă, Sfântul Vasile cel Mare, care a fost o persoană cu o imagine publică deosebit de pregnantă în epoca sa deoarece a izbutit cu harul lui Dumnezeu să fie și erudit, și ascet, și filantrop, nu afirmă nicăieri ca pe un titlu de glorie lucruri de genul: „am făcut studii la Athena”, „m-am nevoit atâta în pustie”, „am înființat atâtea aziluri”, „am miluit atâția oameni”, „mi-am împărțit toată averea”. El nu amintește nimic despre aceste lucruri, nici măcar în corespondența sa cu prietenii. De ce? Pentru că sfântul, în general, nu este preocupat de realizările lui. Sfântul e preocupat până la „obsesie” de greșelile, de eșecurile lui. Aceasta spre deosebire de mentalitatea noastră capitalistă, care socotește o virtute faptul de a te lăuda cu reușitele, cu studiile, cu actele filantropice.
Mai ales în rugăciunile Părinților se observă această vădire a eșecului propriu într-o formă dramatică. Așa se întâmplă, spre pildă, în rânduiala Sfintei Împărtășanii, în prima rugăciune, unde Sfântul Vasile zice despre sine: „nevrednic sunt cerului și pământului și acestei vieți trecătoare, pentru că m-am supus cu totul păcatului”, iar în rugăciunea a doua, Sfântul Ioan Hrisostom spune: „nu sunt vrednic, Doamne, nici în stare să intri în casa sufletului meu, pentru că este cu totul pustiu și surpat”, la fel Sfântul Simeon Noul Teolog se numește pe sine „cel de trei ori ticălos”, iar în rugăciunile dimineții, Sfântul Macarie cel Mare zice „Doamne, curățește-mă pe mine, păcătosul, că niciodată n-am făcut bine înaintea Ta”. Și exemplele pot continua. Dar și Mâșkin, eroul cel luminos din romanul Idiotul, obișnuia să repete fraza „eu sunt vinovat pentru toate”!
Însă trebuie lămurit faptul că afirmarea propriului eșec în cazul sfinților nu este deloc asociată cu disperarea, cu pesimismul sau cu depresia. Și s-ar putea întreba cineva: De ce nu cad acești oameni în depresie? Pentru că, după cum se vede din cuvintele lor, ei nu se mai iau în seamă pe ei înșiși, nu se mai prețuiesc deloc pe ei înșiși. Acești oameni nu mai au orgoliu, mândrie personală sau altceva asemănător, pe care să le apere. Pentru că depresia, dincolo de motivele reale de întristare, apare datorită unei încrederi în sine, datorită unui anumit orgoliu că eu sunt cineva și deci nu se cade să am un eșec. Din această pricină, orgoliul asociat cu eșecul produce cea mai dezastruoasă depresie.
Eșecul este propriu firii omenești ce se mișcă de sine. De aceea, sfinții și nevoitorii Bisericii percepeau realitatea eșecului ca pe o deznădăjduire totală de sine, dar ca nădăjduire deplină în Dumnezeu. Eșecul existențial este doar al omului vechi, ce trebuie lepădat, ca să locuiască întru noi harul Duhului Sfânt. Doar Acesta va reînnoi sufletul și mintea, ne va face făptură nouă, fără eșecuri. Însă asta nu se va putea întâmpla atâta vreme cât noi ne lăudăm cu micile și efemerele noastre realizări și ne temem să recunoaștem că noi prin noi înșine am eșuat. Acest fapt se vede foarte lămurit chiar în viața Sfinților Apostoli, care, după răstignirea Mântuitorului, ca oameni eșuaseră cu totul. Se risipiseră toți și de frică se aflau încuiați într-o casă. Uitaseră toate minunile și învățăturile Mântuitorului. Dar după pogorârea Duhului Sfânt întru ei, au renăscut și au reușit să schimbe întreaga lume, pentru că harul Duhului lucra cu putere în ei.
Așadar, am putea încheia spunând că cel care încă este plin de sine și nu-și simte propriul eșec într-un mod foarte palpabil nu poate întrezări nici o ieșire din impasul său existențial. Doar prin conștiința eșecului e cu putință să întrezărească soluția. Căci, în definitiv, ce este eșecul? Este expresia deplină a omului vechi, adică, a inimii vechi, a simțirii vechi, a minții vechi, pe care avem poruncă să le înlocuim cu „mintea lui Hristos”, dacă ne dorim reușite adevărate. (sursa Ziarul Lumina)