Escrocul Einstein!

Cu patru zile în urmă s-au împlinit 130 de ani de la trecerea lui Eminescu la cele sfinte. Cifră rotundă. N-am identificat vreun gest din partea regimentului de televiziuni etern captive în năclăiala politicii românești! Poate întâmplător, poate nu, în colecția „Eminesciana” a Editurii „Junimea” a apărut taman atunci o carte deloc oarecare și, fără îndoială, demnă de tot interesul: este semnată de profesorul Doru Scărlătescu și poartă titlul incitant „Eminescu și ispitele eminescologiei”.
Autorul face parte din plutonul de eminescologi ieșeni care a dovedit de-a lungul anilor remarcabil echilibru, discernământ, respect față de omul Eminescu și cinstită prețuire pentru opera poetului. Cartea, una dintre cele mai serioase și mai avizate din domeniu, merită o cronică așezată și minuțioasă, ceea ce n-avem cum izbuti într-o rubrică de cotidian; probabil, voi reveni într-o publicație literară. Acum și aici, odată cu semnalarea merituoasei apariții, încerc să subliniez elementul de-a dreptul senzațional identificat de cercetătorul ieșean după parcurgerea unei impresionante bibliografii și a suculentei recolte ce-o oferă presa de toate orientările și calibrele. Resfirate ici-colo, apărute la date și-n locuri diferite, exagerările encomiastice treceau mai mult sau mai puțin neobservate datorită instaurării unei anume obișnuințe a tratării imaginii poetului la modul total dezechilibrat, până-n pragul ridicolului.
Puse acum în rând una după cealaltă, pur și simplu năucesc: românii par că-s pe cale să-și isprăvească adjectivele, invocațiile, exclamațiile, ajungând la un autentic zenit bont al preaslăvirii metaforice delirante! Fără îndoială, totul pornind din cele mai bune intenții – dar asta-i altceva. Am ripostat, cât, unde și cum mi-a stat în putință, la tentativele de „revizuire” oarbă și incultă ce încercau să ne înfățișeze un Eminescu inactual, lipsit de orice interes în contemporaneitate, autor al unei poezii care… nu spune nimic ș.a.m.d. Dar iată că s-a ajuns foarte departe în cealaltă extremă, poetul devenind „un fel de Cârmaci al literaturii române, Cel mai iubit fiu al poeziei, Secretar general al metaforei și Comandant suprem al forțelor ritmate”.
Doru Scărlătescu înșiră sumedenie de apelative de identificare exaltată – Luceafăr, Nepieritor Luceafăr, Luceafăr auros, Sublim Luceafăr, Luceafăr cu cer cu tot, Luceafăr al patriei nemuritoare etc., etc., etc., apelative cosmologice – Stea de geniu, Marea Stea, Polară stea, Astrul purității, Cometa Eminescu, Planetă luminoasă etc., etc., etc., însemne ale sacralității – Dumnezeul Român, Tânăr Demiurg, Hristosul Nației Române, Mirele Sacru, Preacuvântătorul, Preot sfințit la masa suferinței, Un Sfânt la masă cu Iisus, Arhanghel al visării etc., etc., etc., etichetări monarhice – Împărat de cântec, Împăratul Cugetului Nostru, Voievod în cuvânt, Poet–împărat, Monarh al Cugetării etc., etc., etc., personificări bombastice – Munte, Stâncă de Câmpie, Perlă, Mărgăritar, Sfânt dor, Zbor albastru, Oră etalon etc., etc., etc., delirul encomiastic șiroind în carte pe pagini întregi. „Cumulate abundent, ele își pierd individualitatea și se depun pe solul operei scriitorului ca o cenușă încinsă, de sub care nu mai crește iarbă proaspătă”.
Și asta încă nu-i nimic: aflăm că nu Einstein, ci Eminescu, precursor vizionar, a descoperit teoria relativității, ignorarea întâietății scandalizându-l pe dl Funar: „știți că Eminescu este cel mai mare fizician al lumii? În fizică, Eminescu s-a ocupat de Teoria relativității și a scris primul pe planeta Pământ formula de calcul a vitezei luminii: v=mc2. A apărut apoi plagiatorul ăla, escrocul de Einstein…”. Ferventului gânditor clujean i-a fost furnizată informația de către „un profesor din Azuga” (!). Nu-i de-ajuns: utilizând termenul „quant”… poetul descoperise misterul cuantic! Ce Niels Bohr, ce Max Planck, fondatorul mecanicii cuantice nu-i altul decât Eminescu (de fapt… poetul prescurta „quant” cu sensul de „cantitate” (quantitativ / calitativ)!
Dacă un șofer pornește de aici până dincolo, fără îndoială că nu se oprește dinaintea fiecărui pod spre a-i controla rezistența ce îngăduie trecerea. Itinerarii sigure se cuvine să ne ofere și literatura: parcursul eminescian rămâne, de departe, cel mai sigur din întreaga literatură română. N-au de ce să-l șubrezească „recitirile” bine intenționate, și cu atât mai puțin contestările unor scandalagii de duzină, care nu pot afecta esența operei, ci numai receptarea ei la un moment dat. La fel de regretabile arătându-se și penibilele exagerări divinatorii: este modus in rebus.