Erou sau lichea?

Mâine, 28 octombrie, Pacepa ar împlini 90 de ani. Mai trăiește, a murit, cui îi pasă? Nu-i mai văd semnătura în gazetele de peste ocean la care scria într-o vreme marele „defector”, iar tânăra generație nu încearcă urmă de emoție când, rar, tot mai rar, îi aude numele. Am motive să nu-l uit fiindcă am fost direct implicat, imediat după revoluție, în editarea cărții „Orizonturi roșii”: revenit în țară, Aristide Buhoiu mi-a adus filmele ediției în română tipărită de el în America – nu trebuia decât să le dau într-o tipografie și cartea era gata într-o săptămână, urmând firescul succes de librărie. Stânjenitoarele reflexe ale editorului defazat, de modă veche, impuneau însă existența unui contract (aiurea, în vremea aceea, oricine tipărea ce voia, drepturile de autor nu le mai lua nimeni în seamă!). Caută-l pe Pacepa! Nu l-a găsit Ceaușescu, să-l lichideze, n-a fost găsit de noua putere, după revoluție, să-l înainteze la gradul de general (!), ceremonia desfășurându-se în lipsa colonelului, avea să-l afle Iacoban și să-l pună să semneze un contract de editare! Naivități de adormit Mitzura!
Până la urmă, am descoperit societatea deținătoare a copyright-ului, cartea s-a tipărit, dar momentul de maxim interes al așteptărilor publicului se ratase. După tipărirea celei de a doua cărți, „Moștenirea Kremlinului”, lucrurile au mai început să se lege și figura misteriosului spion-șef ieșea încet-încet din ceața premeditat confecționată, căpătând contururi cât de cât reale.
Rămânea de răspuns doar la întrebarea „Pacepa, erou sau simplu trădător?”, pe care a lămurit-o în bună măsură culegerea de documente publicată la Editura Enciclopedică sub titlul „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securității”. Defectarea șefului adjunct al spionajului ceaușist a stârnit o adevărată furtună în universul tăcut și închis al James Bonzilor autohtoni, a prilejuit represalii cărora le-au căzut victime, ca de obicei, și vinovați, și nevinovați, a pus pe butuci mare parte a rețelei DIE din întreaga lume, iar prin publicarea documentelor deținute de CNSAS, se înfiripă radiografia în cheie tragicomică a unei lumi interzise, parazitată de interese meschine, corupție și lichelism. N-a fost nimic patriotic, politic, generos, eroic, în fuga superspionului, ci doar spaima că se apropie funia de par: Pacepa a ales într-adevăr libertatea, fiindcă în România îl pândea cel puțin degradarea, dacă nu și pușcăria – diverse anonime („scrisori ale oamenilor muncii” – de fapt, turnătorii ale subalternilor exasperați) îi dezvăluiseră matrapazlâcurile cu caracter cât se poate de penal, iar verificările dispuse le confirmau.
Deosebit de interesant este episodul dispariției din Hotelul Intercontinental de la Köln, în stare să stupefieze diplomația românească cu grade ascunse sub cămașă, și să genereze o stare de prostrație căreia i-a căzut pradă, la început, și spionajul german. Cea dintâi telegramă trimisă de rezidența noastră de la Köln cu indicativul urgență-fulger-imediat anunța că, în dimineața zilei de 29 iulie 1978, generalul mr. Ștefan Constantin (nume de cod: Viorel), însărcinat să-l conducă pe Pacepa la aeroport, nu l-a găsit la hotel. Ipoteza dezertării nici nu era luată în calcul! În camera lui „Vintilă” (Pacepa) patul era desfăcut, toate lucrurile personale la locul lor și televizorul, lăsat deschis, mergea în gol. „Tipografia” de la Bonn (nume de cod pentru Ambasadă) intră în alertă de gradul I și încep căutări disperate, fără nici un rezultat. Se apelează la secretarul de stat de la Interne, se pun în mișcare Poliția germană și Interpolul. Cercetările atrag atenția presei și încep să curgă telefoanele la „tipografie”. Răspunsul Ambasadei era stereotip: „nu cunoaștem existența unui asemenea caz” (amintiți-vă primele reacții ale saudiților la dispariția lui Khashoggi).
După 11 august, adevărul trebuie să fie acceptat și de partea română, fiindcă „Le Monde” scrie: „Generalul locotenent Pacepa a cerut azil politic în SUA.” Ambasada își modifică radical poziția, transmițând presei un comunicat bățos: „Pacepa este acuzat de întocmirea de acte false, de acceptare de mită și de întreținerea unor contacte și desfășurarea de negocieri cu firme occidentale fără a fi dispus de împuterniciri…” etc., etc. Ceea ce nu era, de astă dată, chiar departe de adevăr, dar se vedea de la o poștă confecționarea ad-hoc a acuzelor (încă nu se stabilise, oficial, nici o învinuire concretă și probată) pentru deturnarea sensului dezertării: n-ar fi vorba despre o chestiune ce ar ține de convingeri politice, ci doar de evadarea unui simplu escroc… Serialul de spionaj se arată prea interesant pentru a nu onora momentul aniversar și-n rubrica de marți.