„Eroiiˮ muţi ai gazonului

Am mai văzut o etapă de campionat: cea care, conform calendarului competiţiei, consfinţeşte intrarea în partea a doua („returul”, în varianta clasică) a cursei pentru titlul naţional, acela care acordă învingătoarei şi dreptul de a se face de râs în preliminariile Champions’ League, ba adesea şi în cele din Europa League, după eliminarea din cealaltă. Ca să înţelegem unde se află fotbalul românesc în context european, e suficient să vedem în ce hal joacă reprezentantele noastre „europene”, FCSB şi U Craiova, care nu reuşesc nici în tarlaua proprie să bată nişte impiedicături de felul UTA ori Hermanstadt, pe care, în săptămânile când au meciuri internaţionale, tot aşteptăm cu toţii, ca tonţii, să le vedem bătând câte o echipă normală din vreo țară tot normală. Echipele astea de toată ruşinea sunt alcătuite din nişte băieţi cu aere de vedete, cărora însă, când le vine câte o minge în timpul jocului, par foarte nedumeriţi de ce li se întâmplă, iar când nedumerirea atinge paroxismul, domniile lor se enervează şi încep să repete lecţiile de anatomia şi fiziologia omului, de la care în timpul şcolii evident că chiuliseră, că aveau fix la orele alea antrenamente… unde de asemenea fentau cât se putea!… că dacă s-ar fi antrenat cum se cuvine, n-ar fi devenit panaramele din ziua de azi. Atât de clar li se citeşte pe buze mini-discursul din iarbă, încât în mod normal ar trebui arestaţi pentru pornografie. Recordmeni în direcţia asta au devenit de la o vreme băieţii ăia pe care domnul Nea Gigi, în pofida avertismentelor, s-a ambiţionat să-i creadă chiar fotbalişti. Şi pe care acum, când cu fiecare nouă apariţie ne amuză mai tare ca orice stand-up comediant, a început să-i aprecieze la adevărata lor (non)valoare: „Ăla dă din mâini, ăla dă din gură, ălalalt sare la arbitru, iar fotbal nu joacă nimeni!”. Mai tare e că după meci, când foştii „lei” (pe gură) din iarbă vin la interviu, devin muţi ca lebedele. Câte unul din 5-6 îndrugă totuşi ce a auzit de la antrenorii lui la fel de breji toată viaţa aia irosită pe iarba: „Tre’ să punem capul jos. Important e meciul următor. Scorul de azi e mincinos. Matematic mai avem şanse. E nevoie de mai multă muncă. Speranţe sunt, că suntem ca o familie.” Aşa-i că şcolile ajutătoare au elevi mai bine mobilaţi la cap? Sunt convins că şi la picioare!