În 1956, Hrușciov a convocat ambasadorii la Moscova ai statelor occidentale pentru a le ține un discurs total în afara uzanțelor diplomatice: „Istoria este de partea noastră! O să vă îngropăm!” A urmat, în 1960, bătaia cu pantoful în pupitrul tribunei de la ONU: „O să vă învingem! La noi, producția de rachete e pe bandă!”
Agresivitatea primitivă a lui Hrușciov se întemeia pe două realități predictibile: iminenta experimentare a bombei atomice cu puterea de peste 57 milioane tone trotil și la fel de iminenta expediere a primului om în cosmos. Ambele evenimente producându-se, URSS avea asigurat, în respectivul moment, statutul de posesor al celei mai puternice arme nucleare, dimpreună cu deținerea locului I în producerea rachetelor cu rază lungă de acțiune.
Avea să urmeze, se știe, extrem de primejdioasa criză a rachetelor trimise în Cuba (de notat: cu toată împotrivirea lui Fidel…) Ceea ce nu se știe și abia acum publicul larg află este că rușii blufau: în toată măreața Uniune exista, atunci… un singur exemplar al unei rachete capabile (teoretic) să atingă coasta de est a Americii! Iar NATO avea la dispoziție, în afara posibilităților de reacție directă a USA, rampele de lansare din Turcia, Italia, Marea Britanie…
Stropșeala lui Hrușciov ar fi avut ceva temei dacă în imensitatea țării sale ar fi fost amplasate, prin puncte diverse, câteva sute de rachete intercontinentale. Dar, cum aflăm din cartea lui Victor Suvuror intitulată „O să vă îngropăm!” (Ed. „Polirom”, 2012), exista un singur exemplar al unei astfel de arme – 8K64, și acela cu funcționare problematică. Cum încă nu exista ochiul satelitului, spionajul se baza pe… spioni, iar americanii nu dețineau suficiente informații veridice și nu prea știau ce să creadă.
Victor Suvuror (de fapt, îl cheamă Rezum) a fost ofițer în Direcția Generală de Informații a Ministerului Apărării al URSS. În 1978 a „defectat” (ciudat termen!) și s-a stabilit în Anglia, unde, bineînțeles, a fost imediat încadrat ca analist de informații în sistemul NATO. Înzestrat cu condei ager și cu umorul amar al hazului de necaz, Suvurov a început să scrie cărți remarcabile privind cel de al doilea război mondial văzut din dublă perspectivă: mai întâi din aceea a ofițerului rus implicat direct și executant mut al ordinelor STAVKA, apoi din aceea de „defector” cu acces la bibliografia generală a războiului și, poate, la anume informații protejate. Personajul principal al cărții este colonelul Oleg Penkovski, care și-a sfârșit zilele în fața plutonului de execuție de la Lubianka, învinuit (pe bună dreptate!) de înaltă trădare. Numai că nu ne aflăm în fața unui „defector” obișnuit, care, trecut dincolo, se pune în slujba inamicului, ci de un membru al celor mai înalte cercuri militare moscovite rămas la post, de unde trimitea informații cu ajutorul diplomaților străini.
Disidență „la vârf”? Greu de spus. Luptă pentru putere? Nici asta nu-i sigur până la capăt. Ciudata misiune a lui Penkovski consta în avertizarea Americii precum că URSS e-un tigru de hârtie: n-are decât o rachetă, și aceea pe jumătate oloagă. De ce trebuiau să afle americanii? Pentru… a tempera cursa înarmărilor. Nu mi se pare o motivație plauzibilă până la capăt – aici, Suvurov rămâne dator cu un plus de explicații. Interesant este că americanilor, delațiunea lui Penkovski (ajunsă la Washington via Londra) nu le-a picat deloc bine! A receptat-o armata, care n-avea nici un interes să determine anularea programelor de înarmare subvenționate generos de guvern. Prima grijă a fost să se așeze cuvenitul semn de întrebare la adresa credibilității lui Penkovski: mai bine să-l considerăm pion otrăvit, menit să domolească eforturile de înzestrare ale inamicului. Penkovski n-a fost crezut nici când a încercat să demonstreze că arsenalul de rachete dispus în Cuba n-avea cum primejdui cu adevărat USA. Rezolvarea: Penkovski a fost trădat de… englezi (!), condamnat la moarte de ruși și executat. De, americanii n-aveau interes nici să-l creadă, nici să-l asculte și nici să-l mențină! Amintindu-ne cât de repede au recuperat rușii în domeniul tehnicii rachetelor, nu ne rămâne decât să apreciem eroarea americanilor ca fiind… necesară și rodnică…
