Erezii

Revista „Cultura” publică o deosebit de interesantă convorbire între doi dintre cei mai avizați și prețuiți critici ai momentului: Daniel Cristea-Enache și Eugen Negrici. Semnalam în această rubrică, la vremea apariției (2008), cartea lui E. Negrici „Iluziile literaturii române”. O cercetare puțin obișnuită, care te pune pe gânduri nu atât prin încercarea de demolare a ierarhiilor și contestarea dură a valorilor consacrate, cât prin aparenta imposibilitate de a așeza ceva în locul paginilor rășluite din literatura noastră. Cartea a fost primită cu interes maxim și cu (puțin obișnuite azi) suplimentări de tiraj. Convorbirea din „Cultura” vine după un răgaz suficient, în care autorul a putut să ia act și de opiniile entuziaste ale unor confrați, și de cele mai reținute, în rândul cărora ne-am îngăduit să așezăm și articolele noastre (publicate în volumul „Printre cărți”, Ed. Junimea, 2009).
Negrici mărturisește că a contat pe succesul la un public mai larg decât de obicei are acces critica literară, mizând fie pe „masochismul național”, fie pe incitanta invitație la contestare ce va stârni „glasul vibrant și demn al indignării patriotice” – urmând să ducă până la capăt „gândul incipient al ereziei”. Și asta fiindcă „a venit momentul să scrutăm cu calm fenomenul literar românesc”. Ei bine, tocmai absența viziunii calme și echilibrate reproșam cărții încă la apariție. Reamintesc câteva dintre „iluziile literaturii române” apud E. Negrici: Eminescu – „un romantic defazat”, Labiș – „perseverează năuc și iresponsabil în neverosimil”, Maiorescu – „analize critice precare”, Philippide – „declamație searbădă, narativitate căznită și previzibilă”, Preda – „nu cunoaște psihologia lumii de care vorbește și nici imaginație epică pentru a putea compensa nu are”, Blaga – „gândire artistică stereotipă, trucurile sale sar în ochi, senzația e de exercițiu retoric uscat și, prin repetare, mecanic”, Voiculescu – „procedee stilistice infantile, nule sub raportul eficacității estetice”, Matei Caragiale, Gib Mihăescu, Camil Petrescu – „promisiuni suspendate, izbânzi întâmplătoare, fulgurații, focuri de artificii, abandonuri grăbite, sub povara gloriei premature”, Iorga – „erudiție deșănțată”, Noica – „naivități savante, extrapolări confuze”… ș.a.m.d..
Nu-i chiar toată cartea un aspru rechizitoriu; mai fiecare autor este gratulat și cu o frază-două de acceptare reținută, probabil și pentru a se preîntâmpina acuza de intenție total demolatoare. Senzația este că rarele floricele admirative sunt așezate în pagină mai degrabă „a contre coeur”, impresie întărită și de suspectul oftat dezamăgit „așadar, ne va fi probabil cu neputință să-l lăsăm de-o parte pe Eminescu!”. Fără a fi vulnerabile în sine, analizele lui Negrici conțin observații de finețe și de profunzime, dar diagnosticul este mereu excesiv și concluziile prea sumbre. Interviul din „Cultura” nu lămurește nici cvasicompleta negare a virtuților literaturii române vechi, care, zice-se, ar fi inferioară (?!) celor din țările vecine datorită întâi de toate avatarurilor nefericitei noastre istorii naționale. Să fi fost mai fericită istoria vecinilor bulgari (500 de ani sub turci), sârbi (350 de ani sub stăpânirea Înaltei Porți), unguri (150 de ani sub ocupație otomană)?
Mă tem că privim literatura română cu ochean întors, fiindcă a devenit voluptate națională și probă a rafinamentului elevat să se nege valorile românești din dorința înscrierii peste rând în trendul „europenizării decomplexate”. Dacă „Iluziile literaturii…” este nutrită premeditat din „gândul incipient al ereziei”, cineva s-ar cuveni, pentru restabilirea echilibrului, să propună și necesara viziune fără „ira et studio”. După cum deducem din interviul publicat în „Cultura”, E. Negrici nu-i interesat de o astfel de abordare. Care, desigur, n-ar aduce după sine nici continuări de tiraj, nici pusee prelungite ale interesului general…