Era tot în Sâmbăta Mare…

…iar Foresta Suceava se apropia de încheierea primului ei sezon în Liga I. Eu eram de o bună bucată de vreme, adică de la începerea campionatului, „press officer”, adică purtătorul de cuvânt al echipei. În această calitate aveam de îndeplinit câteva obligații, începând cu preluarea arbitrilor de la intrarea în oraș a acestora (dacă veneau împreună și/sau dacă se cazau în Suceava, fiindcă erau unii care refuzau cazarea – de regulă cei care luau șpagă, și care încercau astfel să elimine suspiciunile!), ducerea lor la hotelul stabilit (de obicei la Balada) și la cină, apoi preluarea de la garăa colegilor din presă și ducerea lor la hotel, după care petreceam câteva ore cu unul sau mai mulți dintre ziariști, la un restaurant sau la mine acasă. Etapa aceea despre care vorbesc aici urmasă se desfășoare vineri și sâmbăta, Liga având grijă ca toată suflarea fotbalisticăsă prindă Învierea, că doar se știe câtă evlavie zace în slujitorii… balonului! Ca atare, Foresta juca în Sâmbăta Mare, cred că de la ora 11, și deoarece colegii din presă aveau nevoie mare să plece cu câte un miel la purtător, iar eu aveam treabă de „press officer” la stadion, a rămas casoția mea, Sanda, să se ducă la stânade la Moara, unde aranjase primarul Costică Sofroni (odihnească-se în pace!) să fie rezolvate cererile ziariștilor. De ce primarul? Păi, fiindcă eram amici, eu eram și consilier local, iar Costică, și el fost fotbalist, fusese trup și suflet pentru aducerea Forestei de la Fălticeni la Suceava, implicându-se total în orice ținea de echipă. Așadar, cam pe la 9 dimineața, Sanda pleacă la stână, de unde aduce vreo 10-12 miei, iar eu mă duc la stadion, unde un paznic mă ia ca pe hoț: „Da’ ce faci p-acilea?”. Răspund, firește: „Ce-ai, mă, te-ai matolit cu noaptea-n cap!?”, la care omul, treaz-luminare, mă informează că „de aseară nu mai ești purtător de cuvânt, că i-a dat ordin MiticăDragomir lu’ Huțu să te dea afară, că ai scris nasoale despre el în ziar!”. Intru spre vestiare, dau de Huțu care, încurcat, nu știe ce să zică. Apoi, își ia inima-n dinți și mi-o zice pe aia dreapta: „Dodo, asta e. I-a trimis nu știu cine naiba articolul tău în care-l făceai borfaș, iar ăsta m-a sunat, șantajându-mă cu o chestie mai veche, de când eram în B, așa că n-am avut ce face!”. Urmarea a fost că i-am lăsat pe ceilalți „presari” să se descurce pe cont propriu, spaima lor fiind… că vor rămâne și fără miel, nu doar fără componența echipelor! I-am liniștit, spunându-le că mieii îi așteaptă deja, peste drum, deasupra Cofetăriei din Areni, la etajul 8! Nu mai știu nici cu cine am jucat, și nici scorul, dar cui îi mai pasă, dacă toată lumea era fericită!… mă rog, mai puțin eu! Vă doresc un Paște tihnit și recluziune plăcută în continuare!