Ce s-ar putea spune acum, la încheierea primului turneu de Mare Șlem al anului, Open-ul Australian?
Că un român a ajuns într-o finală, câștigând-o. Horia Tecău, la dublu mixt, performanță minimalizată de Ilie Năstase, pentru care tot ce contează este simplul. Despre partenera lui Tecău, americanca Bethanie Mattek-Sands, nu pot spune decât un eufemism, e excentrică, și exprima o mirare, care-i dă cumva dreptate lui Năstase: tenisul static de la dublu dezvoltă celulită!
Că Maria Șarapova a pierdut, și merita să piardă, încă o finală. De fapt, nu merita să câștige cu acest joc liniar, de luptă și sacrificiu. Când vezi că Azarenka răspunde cu aceeași forță, cu aceeași precizie, cu și mai mare constanță, ar fi trebuit să mai pui o scurtă, să mai vii la fileu. Din păcate pentru ea, Șarapova începe să facă figură de eternă perdantă.
Că la masculin aceeași actori au jucat aceeași piesă. Cu oarecari nuanțe la interpretare. Federer a pierdut iar la Nadal, de data asta nu din considerente fizice, nici din cauza pistonării pe rever. Dimpotrivă, a părut mereu proaspăt, iar cu reverul s-a ridicat deseori peste lovitura de dreapta. Ei bine, elvețianul a pierdut pentru că a servit mai prost decât Nadal, și nu din punct de vedere statistic, ci calitativ! În cealaltă semifinală Murray a produs saltul valoric, l-a muncit pe Djokovic ca pe hoții de cai, dar cumva sârbul s-a strecurat iarăși. În finala cu Nadal și-a intrat mai greu în ritm, dar apoi a fost precum picătura chinezescă până la acela care credea el că este finalul, până la care era prevăzută rezerva de energie, adică setul 4. Atunci și-a permis să fie superficial la ultimele mingi. Ce a urmat în setul 5 e de nepovestit. Nu se știe de ce a câștigat Nole și nu Rafa. Întâmplare sau destin, prea puțin s-a înclinat balanța, poate că ni s-a părut.
