Epistolele sobornicești alcătuiesc un grup de șapte scrisori apostolice: una a sfântului Iacob, două ale sfântului Petru, trei ale sfântului Ioan și una a sfântului Iuda. Botezate astfel încă de pe la mijlocul secolului II, ele își justifică denumirea prin aceea că, spre deosebire de epistolele pauline, se adresează unor cercuri mult mai largi decât acelea ale unor comunități locale, majoritatea având și caracterul unor scrisori enciclice. Ordinea lor în Noul Testament a fost determinata de enumerarea apostolilor menționați în Ga 2, 9 ca “stâlpi ai Bisericii”: Iacob, Petru și Ioan.
Deși diferite între ele, epistolele sobornicești au și trăsături comune:
a) avertismente împotriva învățătorilor mincinoși;
b) insistă asupra trebuinței de a păstra integritatea credinței și curăția vieții;
c) îndemnuri la tărie în încercări și prigoane;
d) sfârșitul lumii și cea de a doua venire a Domnului.
Epistola sfântului Iacob îl are ca autor pe apostolul numit și “fratele Domnului” (Ga 1, 19), personaj altul decât apostolul Iacob, fiu al lui Zevedeu și frate al evanghelistului Ioan, și decât apostolul Iacob al lui Alfeu. I se mai spunea și “Iacob cel Mic” (Mc 15, 40) și era fiul lui Cleopa și al Mariei, “sora” (adică verișoară) Maicii Domnului (In 19, 25). Știm despre el că Domnul i S-a arătat după înviere (1 Co 15, 7), iar din relatările lui Eusebiu de la Cezareea mai cunoaștem că el a fost primul episcop al Ierusalimului (și singurul care a îndeplinit și această funcție). Împreună cu Sfânta Fecioară și cu ceilalți apostoli așteaptă pogorârea Sfântului Duh, primește înștiințarea lui Petru că acesta fusese eliberat din închisoare, este vizitat de Pavel îndată după convertire și încă o dată când acesta vine pentru ultima oară în Ierusalim; Pavel, îl numește “stâlp al Bisericii” (Ga 2, 9). De la Iosif Flaviu știm că în anul 62 a fost condamnat la moarte prin lapidare de către arhiereul iudeu Annanas; constând că nu murise sub ploaia de pietre, unul din executori i-a spart capul cu un ciomag.
Scrisa între anii 57 și 62 într-o limbă greacă destul de corectă și controlată, opera pare să-i aparțină mai puțin genului epistolar cât unui florilegiu de înțelepciune biblică și evanghelică, din care nu poate fi trecut cu vederea accentul asupra faptelor bune ca o condiție esențială a mântuirii.
Epistolele 1 și 2 Petru. Autorul acestora e atât de cunoscut încât nu are nevoie de o prezentare elaborată. El se numește pe sine “Petru, apostol al lui Iisus Hristos” (1 Ptr 1, 1), precum și “rob și apostol al lui Iisus Hristos” (2 Ptr 1, 1), cel ce se numise mai înainte Chefa și a fost apoi chemat astfel de către Domnul Însuși.
Limba greacă, mai mult decât corectă a Epistolelor, de o foarte bună calitate în opinia eleniștilor, exclude putința că ele să fi fost scrise de un fiu al Galileii, dar adevărul este mărturisit de însuși Petru, în sensul că el s-a folosit de bunele servicii ale unui secretar, anume Silvan (1 Ptr 5, 12), care este una și aceeași persoană cu Sila cel menționat cu acest nume în multe locuri din Faptele Apostolilor, însoțitor și colaborator al sfântului apostol Pavel în cea de a doua călătorie misionară.
Epistolele li se adresează mai multor Biserici din Asia Mică și au fost scrise între anii 63 si 67, probabil din Roma, orașul în care autorul lor a murit ca martir sub presecuția lui Nero.
Epistolele 1, 2 si 3 Ioan îl au ca autor pe apostolul care a scris Evanghelia a patra și Apocalipsa, “ucenicul pe care-l iubea Iisus”. Către sfârșitul secolului I, retras în Efes, sfântul Ioan conducea Bisericile din Asia Mică cu un prestigiu și o autoritate de necontestat.
Prima dintre ele reiterează câteva din temele principale ale Evangheliei a patra: Dumnezeu ca lumină, Dumnezeu ca iubire, Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al lumii, biruința credinței creștine, nevoia de iubire frățească și păzire a poruncilor. Celelalte două sunt mesaje scurte, de aceeași inspirație, menite să-i încurajeze pe cititori și să curme în față unele începuturi de lupte interne.
Epistola sfântului Iuda. Autorul ei este fratele lui Iacob, episcopul Ierusalimului, și el însuși văr al Domnului. Pentru limba sa greacă destul de bună va fi avut, ca și Petru, serviciile unui secretar. Se pare că destinatarii scrierii sunt creștini proveniți mai ales dintre păgâni. Trebuie să fi fost scrisă, după unii, între anii 70-80, dar după alții între 64-66, ca anterioară Epistolei 2 Petru din anul 67. Conținutul ei se recomandă de la sine, cu mare deschidere spre înțelegerea și inima cititorului. (Î.P.S. Bartolomeu Anania)
