Epic sau liric?

Din când în când, în lumea comentatorilor sportivi începe să circule câte o expresie, câte o sintagmă care în momentul lansării poate avea o oarecare valoare stilistică, numai că după ce o preia și ăla, și ălălalt, și toți, devine ridicolă prin utilizarea excesivă. Pe vremuri, când înscria vreun fundaș, se folosea expresia tipizată „… dar Cutare, exasperat de ineficacitatea colegilor săi din linia ofensivă…”. Nimeni nu zicea sau nu scria altfel. Mai de curând, asta însemnând vreo 8-10 ani de când a început demența, toate chestiile au devenit „de lux”: amical de lux, cu un adversar de lux, pregătit de un antrenor de lux care are pe bancă rezerve de lux. Cu mențiunea că luxul ăsta de-a dreptul exorbitant se regăsește până și la sărăntocii supremi, de exemplu la un Rapid Suceava (unde însuși salariul ăla amărât este un lux!) care uneori joacă câte un amical de lux împotriva, desigur, altor amărâți, neapărat de lux, precum Ceahlăul ori CSMS Iași. O a doua bazaconie care face vogă, de ceva mai puțini ani, este „epic” cu trimitere la niște meciuri care au o desfășurare interesantă, uneori tensionată, alteori hazlie, de la caz la caz. Aflăm, astfel, că echipa X a câștigat / pierdut un meci epic, că jucătorul Y a înscris un gol epic, că… ce mai, parcă suntem la un curs de teorie literară, capitolul despre genuri literare. Pentru a nu rămâne și noi ancorați doar în teorie, vin cu exemple din ultimul weekend, în care cel puțin 3 întâlniri sportive au fost caracterizate ca „epice”: Valencia – Real (fotbal), Nole – Wawrinka (tenis) și Selby – Robertson (snooker). Se spune că nu există genuri și specii literare pure, în care să nu întâlnim interferențe cu celelalte. Așa-i și-n sport: bunăoară, epicul Valencia – Real a avut momente de-a dreptul lirice, când lui Higuain i-au dat lacrimile de bucurie că a înscris, după ce tot el ratase ca un împiedicat o ocazie rarissimă, ori comic la extrem (Jonas sărind în careu ca împușcat cu bazooka, în condițiile în care nu-l atinsese nimeni, de unde în loc de penalty a primit doar galben). Cât privește tenisul și snooker-ul, zău că și ele au fost mai degrabă dramatice / lirice decât „epice”. Rectific, există totuși și specii pure: cea a comentatorilor sportivi, care sunt 100% comici când vorbesc despre meciuri „epice”. Eventual tâmpiți, tot 100%. Altfel spus, sunt niște comentatori „de lux”.