Epic sau liric?

Unul din stereotipurile folosite de gazetarii sportivi cu o frecvență mai mare decât s-ar cuveni este cel prin care un eveniment sportiv cu o desfășurare dramatică este caracterizat drept „epic”. Cei care nu doar au trecut prin școală, ci chiar au învățat, știu că genul epic este cumva opusul celui liric și că spre deosebire de acesta care apelează mai degrabă la sentimente, cel epic relatează întâmplări care adesea induc cititorului tensiune. E o explicație cât se poate de sumară, chiar grosolană, dar am dorit-o pe înțelesul tuturor, fie ei chiar fotbaliști. Așadar, un meci „epic” este unul în care desfășurarea este pe muchie de cuțit, rezultatul imprevizibil, iar pe parcursul său se petrec chestii surprinzătoare. Ei bine, un asemenea meci, caracterizat ca atare de sumedenie de colegi din presa de toate felurile (scrisă, audiovizual, online) a fost cel de rugby dintre Africa de Sud și Japonia, despre care deja am scris. Menționez că fără să-mi treacă prin cap că l-aș fi putut caracteriza prin epitetul „epic”. Și cum să-i zici așa, când la sfârșit mai toată suflarea prezentă pe stadion era înlăcrimată!? Iar lacrimile vin din lirism, nu din epic. Unii, japonezi sau care doar țineau cu japonezii, plângeau de fericire. Ceilalți, cuprinși de disperare, plângeau de necaz, de supărare, de jale. Tot „epică”, zic aceiași, ba încă mulți alții, ar fi fost senzaționala realizare a unui dement pe nume Lewandowski, pe care l-am văzut și eu live înscriind cele 5 goluri în 9 minute, nu împotriva Bucovinei Pojorita, ci contra lui Wolfsburg, echipă care în campionatul trecut o cam terorizase pe Bayern. După golul al 5-lea, l-am văzut pe Pep, pe care nu-l știam altfel decât crispat, radiind de o bucurie imensă, și zău că avea și o lacrimă într-un colț de ochi! Ce mai, liricul dus la extrem. Așa că mai lăsați-mă-n durerea mea cu meciurile voastre epice!