„Epic” sau „de colecție”?

Printre metaforele de mare virtuozitate intelectuală și stilistică ajunse stereotipuri absolut tipizate, pe care ni le deversează zilnic comentatorii din presa sportivă de toate felurile și calibrele, pe locul 1, la egalitate perfectă, se situează cele din titlul de azi. Vezi un meci de nu contează ce (fotbal, tenis, snooker etc) nițeluș mai îndârjit decât media, atunci poți fi sigur că pe la o bucată de comentariu live sau în cronica de a doua zi din ziar acesta va fi caracterizat ca fiind „epic”. Iar dacă aceeași partidă se desfășoară în finală sau măcar în semifinală, atunci are toate șansele să devină una „de colecție”. Ultimele zile au fost pline de asemenea evenimente. Mă rog, în măsura în care avem aceeași percepție asupra lor. Două din ele, respectiv semifinalele de la Australian Open, deși puteau fi lesne considerate ca atare (dovada fiind faptul că numeroși comentatori chiar așa ni le-au prezentat), mie mi s-au părut de-a dreptul… antiepice! Asta, deoarece pur și simplu nu pot fi povestite. Cum să povestești slice-urile și loburile puse de Federer ca untul pe felia de pâine? Cum să descrii privirea tulbure dintr-o dată a lui Wawrinka, în setul decisiv, când la 2 – 3 am știut că-i gata și că Federer e deja câștigător? Ce e epic în faptul că Federer arată la aproape 36 de ani ca un adolescent, că fuge tot așa, și că la urmă mai zice și că n-a prea dormit, fiindcă la Melbourne e mai mult baby-sitter la cei 4 copii ai săi, fiecare având propriul program? Ce naiba să fi fost epic în semifinala cealaltă, în care cel mai tenace salahor cu racheta din istoria acestui sport, Nadal, a muncit 5 ore pentru a ajunge să dea din nou piept mâine cu câștigătorul de anul acesta, Federer? Fiindcă, zău, dacă nu câștigă acum, Roger a câștigat degeaba celelalte 17 turnee de Grand șlam din carieră! Cu adevărat de colecție, fără ghilimele, a fost însă meciul ăla amical al Astrei cu polonezii ăia. Cu penalty-urile bătute la mișto, în ciuda arbitrilor-pariori, despre care fotbaliștii credeau că sunt sloveni sau ciprioți, iar ei erau români deghizați, după cum dezvăluie Gazeta Sporturilor de ieri. Intervine însă o problemă: vorbim despre o colecție bună de expus în Muzeul Demenței Fără Frontiere.