De sucită posteritate mai are parte și Vasile Roaită, cel ridicat inițial în slăvi de manualele de istorie din perioada comunistă, deoarece fusese împușcat ca un „martir”, pe când trăgea de sirenă, în timpul tragicei reprimări, din 1933, a mișcărilor muncitorești de la atelierele „Grivița”. Pentru ca apoi, după ce s-a dovedit că „eroul” nu era decât un agent al Siguranței, să fie scos de urechi din manual și împins hotărât pe ghețușul care duce spre uitare.
În tableta „Eroul legendar”, publicată în 1950, Geo Bogza scria cu emoție: „Din marele vaier al cruntei represiuni, imaginea lui Vasile Roaită se desprindea strălucitoare și plină de lumina eroismului. Am știut atunci că sub privirile noastre se năștea un simbol nepieritor, că ne aflăm la izvorul unei legende ale cărei ape nu vor seca niciodată.” Prin urmare, Bogza propunea înălțarea unui bust al „eroului de granit”, în gura Gării de Nord: „Cred că o statuie a lui, așezată în fața Gării de Nord, ar vorbi tuturor celor ce vin în capitala țării noastre despre însângeratul februarie ’33, despre trecutul de luptă al clasei muncitoare și eroismul legendar al unuia dintre fiii săi.”
Așa sunt marii condeieri: deși le place să pozeze în mari vizionari, curgerea timpului îi deconspiră ca pe niște proroci mincinoși. Odată cu prăbușirea regimului comunist, „izvorul legendei” lui Vasile Roaită a secat brusc, reducând la zero pronosticul atât de înflăcărat al lui Geo Bogza.
Despre această piruetă a scris, la o distanță de peste patru decenii, un alt pamfletar de clasă, Mircea Dinescu, cel care are în comun cu Bogza magia de a preface tot ce întâlnește în poezie. Astfel descrie Dinescu, în pamfletul „Nevoia de Vasile Roaită”, publicat în „Academia Cațavencu” din săptămâna 17-23 mai 1994, decăderea eroului: „După ce ajunsese nume de plajă, de spital și de CAP, Vasile Roaită a fost deșurubat într-o noapte de pe soclu și zvârlit cu sirenă cu tot în dosul unei magazii, findcă nu știu ce arhivar al partidului a descoperit că martirul comunist figura pe statele de plată ale jandarmerie burgheze ca turnător.”
În cele mai bune pagini ale sale, Dinescu înseamnă Caragiale, Arghezi și Bogza, într-un singur condei. Deoarece în decembrie ’89 „istoria a făcut entorsă”, verva dinesciană propune reșaparea fostului erou Roaită, pe care posteritatea l-a transformat într-un soi de minge de tenis: ”Firesc îi, când răposații întru capitalism sunt dați, precum ciorapii, la remaiat, să fie reabilitat și acest băiet care a optat de mic pentru economia de piață, miruit la Patriarhie măcar adjunct de sfânt și uns numaidecât membru corespondent post-mortem al Academiei Române.”
Prin urmare, Vasile Roată s-a dovedit o minge de tenis a istoriei. Cine știe câte alte mingi de tenis așteaptă, neavând încă ocazia de a zbura peste fileu.
