„Empatie” prezidențială și „apatie” populară

Deși președintele Traian Băsescu a pretins constant că este cutia de rezonanță a neamului, rezultatele referendumului îl readuc la statura reală de cornet acustic al propriului interes politic.
La 19 mai 2007, în Piața Universității, după ce fusese „grațiat” de popor, Băsescu a descifrat sensul sufragiului cetățenilor, susținând – nici mai mult nici mai puțin – decât că aceștia doresc amendarea Constituției, introducerea votului uninominal și … adoptarea legilor securității.
Probabil, numai parapsihologia poate da seama despre abilitățile extrasenzoriale ale șefului statului. Oricum, este mai puțin important prin ce mijloace oculte i s-au revelat lui Băsescu informațiile despre dorințele ascunse ale românilor, contează însă că acestea nu s-au adeverit.
Ba dimpotrivă! Pentru prima dată în cariera sa de politician, Băsescu este umilit la urne. În van a încercat domnia sa să explice, după aflarea rezultatelor, că legea privind referendumul este „strâmbă” și „inechitabilă”, pentru că nu ține cont de opțiunea „nucleului de circa 30% dintre cetățenii cu drept de vot, interesați de politică”.
La 20 octombrie 2003, pe atunci primarul Capitalei, Băsescu punea absenteismul masiv al bucureștenilor la plebiscitul pentru modificarea legii fundamentale pe seama unei mai bune informări a acestora, lucru ce i-a determinat să pedepsească „corupția la nivel înalt”, iar nu Constituția.
„Bucureștenii sunt mai bine informați. Ei n-au pedepsit Constituția, ci corupția la nivel înalt, i-au pedepsit pe Adrian Năstase, pe Ion Iliescu și pe toți miniștrii și secretarii de stat. Au pedepsit aroganța unei puteri pe care o văd în fiecare zi cum se manifestă”, a spus atunci Băsescu.
Mai mult, el susținea faptul că patriotismul „nu se măsoară în numărul de voturi”, ci în respectul pentru lege, în corectitudine și în a avea o atitudine responsabilă față de un act politic.
Ei bine, pe cine au pedepsit acum bucureștenii?
Este amuzant că Băsescu a ajuns la vorba „bătrânului edec”, gândindu-se deja la validarea scrutinului indiferent de prezența la vot.
La 21 octombrie 2003, edilul tuna împotriva lui Iliescu pe care îl acuza că „n-a înțeles încă esența democrației”, care presupune tocmai pronunțarea a cel puțin jumătate plus unu din electoratul cu drept de vot. „Mâine-poimâine o să spună că numai PSD este suficient. România are nevoie să i se garanteze democrația prin participarea majorității”, clama Băsescu.
Iată că, după primul Stalingrad electoral, Băsescu vrea, horribile dictu! să modifice iliescian legea pentru „nucleul dur” de cetățeni interesați de politică.
Poate părea un paradox că românii au refuzat să se exprime, deși doresc primenirea politicienilor și uninominal. Însă aparenta lor apatie are un sens foarte clar: au înțeles ceea ce îi rămâne profund abscons și misterios lui Liiceanu, respectiv care sunt mobilurile reale ale șefului statului.
Istoricul François Furet observa că unii oameni sunt meschini din motive generoase, iar alții sunt generoși din motive meschine. Românii au lepădat darul lui Băsescu nu pentru că nu tânjeau după el, ci pentru că au priceput că nu le este oferit cu inima deschisă.
Prin urmare, au respins nu uninominalul, ci pe Băsescu și lupta lui isterică și obsedantă împotriva „celor 322”. Prin aceasta cetățenii arată că îi acordă președintelui de facto al PD atâtea voturi câte merită în calitate de șef de partid, iar nu de „părinte al patriei”, cum mimează uneori. Și că nu fac distincții fine între clasa politică depășită și Băsescu.
Invincibilul politician nu a fost bătut de vreun rival mai inspirat sau mai carismatic. Și nici n-a eșuat pentru că nu a avut acces la televiziuni. Ci din cauza sictirului românesc al ființei. Pur și simplu, poporul nu a mai vrut să-i dea TOT lui Băsescu.
Alexandru Purcăruș