Eminescu

Contestarea brutală și, adeseori, suburbană, a omului și poetului Eminescu nu-i rara avis în cultura română. De la Grama încoace, a existat o continuitate a negării, mai fiecare generație înscriindu-și contribuția barem la șubrezirea soclului, dacă nu la dărâmarea statuii. Frumos drapată în fraze de necontrazis, prin care se cerea legitima și necesara scoatere a poeziei eminesciene de sub zodia festivistă a solemnității de carton, contestarea contemporană derapează mult dincolo de onorabila intenție declarată, coborând până la jalnic („poezia lui Eminescu nu-mi spune nimic”), ori la penibile portretizări fizice întemeiate pe speculații și prezumții. (Și fiindcă trăim în România, președintele Constantinescu a găsit de cuviință să-i decoreze cu Medalia Eminescu… taman pe cei care declaraseră că poezia Luceafărului este… nulă!) Iată și un episod neștiut din veacul trecut: în urmă cu 8 decenii, l-a atacat dur pe Eminescu proaspătul entuziasmat de roadele revoluției din octombrie, Panait Istrati. În „Adevărul literar…”, părintele Kirei Kiralina îl acuză pe poetul românilor că… nu pricepe rosturile lumii acesteia, greșind grav și față de istoria națională și față de întreaga istorie a umanității: „Omenirea va fi condusă cu dreptate în viitor de oameni inteligenți și generoși, oricare le-ar fi obârșia, așa cum vedem că se produc lucrurile în Rusia de astăzi” – iar Eminescu s-ar cantona într-un naționalism îngust, limitat și xenofob. (Îngăduiți-mi o precizare: s-a ajuns la o alterare a percepției sensului termenului xenofob, datorită ignorării etimologiei: xeno=străin, phobos=frică. Deci, frică de străini, nu ură față de străini!) Că, până la urmă, Panait Istrati s-a dumirit cum e cu raiul bolșevic, se știe. Atacul la adresa lui Eminescu însă nu l-a regretat: dovadă – l-a publicat în sumarul volumului „Mustul care fierbe” din 1928. Prin amabilitatea criticului Al. Dobrescu, am intrat în posesia reacției lui Octavian Goga, tipărită în gazeta clujeană „Țara noastră”. Sigur că, judecat în ansamblu, articolul vehement semnat de Goga este discutabil, mai ales sub raportul tentativei de anexare a lui Eminescu unui agresiv „crez național” , atribuindu-se abuziv chiar paternitatea „doctrinei naționalismului organic, care a îndrumat întreaga ideologie a vremii.” Cum se știe, au fost varii tentative de agățare de pulpana poetului cu scopul obținerii unui plus de legitimare doctrinară – inclusiv pe vremea lui Ceaușescu – ceea ce, oricum, nu cade în responsabilitatea lui Eminescu. Cu adevărat interesant în articolul lui Goga este vibrantul laudatio, ilustrativ pentru prețuirea pe care o acordau ipoteșteanului marile spirite ale epocii: „Poezia lui Eminescu (…) e cel dintâi capitol din literatura românească ridicat la culmile producției universale (…) Cele două generații venite în urmă l-au decretat idolul lor. În afară de zguduitoarea influență literară exercitată pe de-a-ntregul, conștiința publică s-a diriguit la noi prin adevărurile lui (…) el e întâiul mare poet al intelectualității românești.” Cât privește acuza lui Panait Istrati, potrivit căreia Eminescu ar fi vinovat de ignorarea… virtuților internaționalismului proletar, Goga o combate tot în cheie naționalistă, dar deschizând perspectiva corectă asupra relației național-universal: „Eminescu, codificând o doctrină națională, e unul din stâlpii de căpetenie ai progresului uman.” Pe denigratorii poetului, Goga îi avertizează sever: „Detractorii să fie liniștiți (…) De câte ori se ivesc astfel de insecte antipatice ce vor să-și țese pânza otrăvită (…) noi luăm măturoiul și măturăm…” Cum se vede, reacțiile literaților, în epoca lui Goga, erau dure, violente, neiertătoare. Azi, sunt blânde.