Eminescu, la tribunal

A trecut ziua lui Eminescu; cu mască, fără mască, viața merge înainte și Justiția română continuă să ofere subiecte de contestare apăsată atât a temeiurilor în care-s aduse acuzele, cât și a corectitudinii unor soluții. Nimic nou sub soare! Câți români, prin veac, or fi trecut prin asta, dacă nici Eminescu n-a scăpat? (De menționat că formula oficială utilizată de procuror la interogatoriul de stabilire a identității „făptuitorului” prevedea întrebările obligatorii „cum te cheamă?”, „câți ani ai?” și… „carte știi?” I-o fi fost pusă și lui Eminescu?)
Dintre cele patru procese pe care istoria literară consideră că au fost intentate poetului (nici unul finalizat: primele trei nu s-au încheiat cu trimiterea în judecată, iar al patrulea, din 1889, avea ca obiect punerea poetului cu mintea răvășită sub interdicție și instituirea unui tutore) un plus de interes prezintă cel referitor la „infracțiunea de sustragere cu intenție” a unor cărți și piese de mobilier din inventarul Bibliotecii Universității ieșene – fie și numai pentru faptul că oponentul lui Eminescu, Dimitrie Petrino, pare a întruchipa… pe invers tipul intelectualului bucovinean, creditat până atunci cu remarcabile virtuți de caracter. Venit de curând în Iași (1875), Petrino a fost imediat îmbrățișat cu căldură de junimiști, care vedeau în el un român oprimat, supus deznaționalizării în imperiul kesaro-crăiesc, dar mai ales un promițător reprezentant al poeziei tinere (Titu Maiorescu îl menționează alături de Eminescu și Samson Bodnărescu). N-aș crede că există vreun român în stare să citeze azi barem un vers din lăudata operă a lui Petrino, dar altfel se vedeau lucrurile în perioada în care toate se cuveneau luate de la capăt: chiar Alecsandri (Petrino se grăbise să-i dedice un poem) „a avut cuvinte binevoitoare pentru asigurarea existenței materiale a poetului bucovinean”.
Zicala cu facerea de bine, ireproductibilă până la capăt, se potrivește-mănușă cazului Petrino. Numărându-se printre fondatorii traseismului în politica română, bucovineanul a trecut fără să clipească de sub aripa junimiștilor conservatori la inamicii lor liberali. Prima grijă: macularea lui Eminescu. Foarte atent la starea materială a scriitorului român, ministrul Maiorescu comite o semiilegalitate numindu-l pe Eminescu revizor școlar și pe D. Petrino bibliotecar în postul astfel devenit vacant. Amândoi n-aveau studii superioare terminate, cum prevedea legea, așa că ministrul a trebuit să utilizeze formula mai puțin oficială „însărcinare” în loc de „numire”. Urmează denunțarea lui Eminescu, care „și-a apropiat” câteva zeci de cărți din inventarul Bibliotecii (de fapt, apropriat, adicăînsușit) dimpreună cu „un dulap boit galben cu geamuri, un dulap boit cenușiu, două foteluri îmbrăcate cu piele verde și mușama și o masă de frasin în formă eliptică” (adicătelea, elipsoidală…).
Petrino acuza faptul că piesele de mobilier „se află fără justificare în locuința fostului bibliotecar” (de remarcat faptul că Eminescu le adusese înapoi încă înainte de începerea instrucției!). Ce-i cu dulapurile „boite” și de ce le-o fi sfeterisit poetul? Numit revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, Eminescu n-avea nici un fel de sediu al Revizoratului, așa că a fost nevoit să improvizeze unul în propria-i cămăruță de la Trei Ierarhi. Este de închipuit câte chintale de hârțogărie necesită funcționarea unei instituții ca aceea a revizoratului pe două județe (state de funcțiuni, numiri, revocări, plângeri, programe analitice, manuale, rapoarte de inspecție, legislație, corespondență cu ministerul, prefecturile, primăriile ș.a.m.d.). Revizorul trebuia să le îndosarieze și să le depoziteze undeva la îndemână. Unde? De altfel, anchetând „cauza”, judecătorul de instrucție a considerat că și paguba, și intenția sunt inexistente, așa că acest capăt de acuzare a fost respins.
În rubrica viitoare, despre ravagiile și mizeriile politicii: ministrul junimist P.P. Carp îl destituie pe D. Petrino, ministrul liberal Chițu îl reașază imediat la loc, pentru ca apoi să-l dea afară pe Eminescu din funcția de revizor școlar. Simplu și fără farafastâcuri: „se bătea depeșă” de la București, … și-atât. Vreme în care infamul proces (Eminescu îi spunea „pălărămia asta!”) își urmează cursul. Anticipez finalul finalurilor: la moartea lui Petrino, cel mai frumos și simțit necrolog avea să-l semneze un om cu adevărat de caracter: Eminescu.