EMINESCU LA SUCEAVA

Iubirea dintre Eminescu și Veronica Micle, prietenia dintre Eminescu și Creangă, preoția lui Ion Creangă, efervescența Junimii ieșene – iată câteva teme care au interesat generații de-a rândul de români, care i-au făcut pe iubitorii de literatură și biografii să citească tomuri întregi, să se întrebe cum o fi fost pe atunci, ce-o fi fost între acești oameni atât de speciali?
Răspunsul la aceste întrebări am încercat să-l găsim alături de neobositul cercetător al vieții și operei marilor noștri scriitori Eminescu și Creangă, domnul Constantin Parascan, profesor universitar la Catedra de limba și literatura română a Facultății de Litere din Bacău, director la Muzeul „Bojdeuca lui Ion Creangă” din Iași, scriitor și om de cultură cu prestanță și ținută academică.
Spațiul unde s-a desfășurat această conferință a fost Aula Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Suceava, unde, prin bunăvoința domnului director Mircea Popescu, cu sprijinul și dăruirea d-rei profesoare Narcisa Tiperciuc si la inițiativa Fundației „Sfinții Martiri Brâncoveni” – filiala Suceava – tinerii liceeni au avut parte de un regal literar, pătrunzând puțin în atmosfera Junimii de altădată.
Mihai Eminescu a devenit în ultimul timp – printr-o încetățenire a unor clișee, chiar verbale – „Luceafărul poeziei românești”, „poetul nepereche” și printr-o excesivă folosire a personalității lui ca pretext pentru numeroase manifestări culturale lipsite de viață, ceva banal. Domnul profesor Parascan a reușit, prin expunerea domniei sale, să rupă cu șabloanele existente și să scoată la iveală crâmpeie autentice din viața și creația eminesciană.
Dragostea dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle nu este doar o poveste pentru romantici. Pe baza unei mărturii a unui contemporan, aflăm că, la înmormântarea lui Mihai Eminescu, în afară de impresionantul cortegiu funerar, din care făceau parte trei miniștri – Titu Maiorescu, Mihai Kogălniceanu și Lascăr Catargi, într-o trăsură plasată undeva discret, a putut fi văzut chipul doamnei Micle. La fel, o scrisoare a unei doamne care a mers, a treia zi de la înmormântare, dimineața devreme să se roage la mormântul lui Eminescu, ne spune că Veronica Micle se afla acolo și că a lăsat în urmă o mică coroniță de flori pe care scria „Pe curând”. Într-adevăr, Veronica se stinge în același an, la Mănăstirea Văratec de la Neamț.
Întrebarea unuia dintre tinerii liceeni a fost dacă într-adevăr Eminescu a fost cel care l-a adus pe Creangă la Junimea. A fost punctul de pornire pentru a intra în intimitatea uneia din cele mai frumoase și mai rodnice prietenii pe care le cunoaște lumea literară. În cartea domnului profesor Parascan, „Eminescu și Creangă la Junimea” este adusă mărturia unui junimist, G. Panu, în acest sens: „Legătura se stabili astfel, încât pe urmă mai nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu, amandoi veneau la Junimea, amandoi ieșeau de la Junimea. Îndată ce cunoscu pe Creangă, el se izolă cu totul de noi, dându-se în societatea aceluia numai. Ce făceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau oare, zile, nopți întregi? Ce făceau și unde se duceau, știu. Plecau amândoi și se înfundau pe la vreun crâșmar din Tătărași, Păcurari sau Nicolina, adică prin părțile exterioare ale orașului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede – căci mulți cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea și a lui Eminescu și a lui Creangă – nu; ei se puneau să trăiască o viață care le plăcea lor, viață simplă și primitivă. Ce făceau ei? Drept masă sau dejun, cereau să le frigă o bucată de pastramă, mai mâncau cârnați cu usturoi – și vai de lume cum erau preparați, – ordonau să li se aducă o cană de vin, de calitatea cum s-ar fi întâmplat, și, după ce mâncau pastramă, apoi, înaintea unui pahar de vin, stăteau toată noaptea dacă crâșmarul le da voie. Ce vorbeau între ei? Nu știu: Eminescu și Creangă rar primeau câte un al treilea în intimitatea lor; îi uneau aceleași aspirații. Câteodată întrebam pe Eminescu. Ce vorbești tu tot timpul cu Creangă? El zâmbea: Vorbim și noi ce ne trece prin minte!… Câteodată, Eminescu și Creangă dispăreau câte trei-patru zile; nu se știa ce au devenit. Când se întorceau erau de nerecunoscut: hainele neîngrijite, figurile obosite de veghere, de trudă și puțin de băutură, însă foarte încântați de asemenea escursiuni, gata să le reînnoiască a doua zi”. Când erau întrebați ce fac, Creangă răspundea: „Stăm de vorbă până la ziuă, nu-i așa, Eminescule? Eminescu, cu figura plină de mulțumire, zâmbea. Apoi amândoi plecau ca oamenii cei mai fericiți din lume”.
Preoția lui Creangă, subiect tratat de domnul profesor în cartea cu același nume a domniei sale, a suscitat de asemenea interes. În urma unor cercetări atente și pline de râvnă, domnul profesor Parascan dezvăluie adevăratele motive pentru care Creangă a fost caterisit și explică întreaga intrigă care a stat la baza acestui demers în epocă. Un lucru de asemenea de interes și care nu este foarte cunoscut este că, la începutul anilor ’90, IPS Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei a ridicat post mortem acest blam de pe amintirea lui Creangă și de pe sufletul său.
Sunt doar câteva aspecte din cele tratate de dl profesor universitar Constantin Parascan – care cu siguranță au deschis noi orizonturi tinerilor și le-au reaprins dorul de a se apropia de Eminescu si Creangă dintr-o perspectivă înnoită. Întrebarea tinerilor, de ce nu mai apare un Ion Creangă în zilele noastre, e un semn că geniul marelui povestitor ajunge încă la inima noastră. (Elena Moroșan – Fundația „SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI”)
(Cărțile menționate: „Eminescu și Creangă la Junimea” și „Preoția lui Creangă”, scrise de dl. Constantin Parascan, pot fi găsite la Librăria „Ștefan cel Mare” din Areni).