Mult timp, în plimbările mele, mă intersectam cu un domn vârstnic, dar longilin și elastic la mers, care făcea turul parcului, pentru a hrăni populația de veverițe. Avea un ritual zilnic și deja cunoștea toate cuplurile de ghemotoace brune sau roșcate, oploșite ba ici – ba colo, care se apropiau de el fără teamă, pentru a-i apuca aluna sau nuca din palmă. Micuțele ființe îi insuflau negreșit bună dispoziție cu neastâmpărul lor delicat, cu gâlceava lor catifelată, astfel că, după îndeplinirea ritualului, domnul se putea retrage senin la restul obligațiilor sale de peste zi.
Am aflat într-o zi despre domnul longilin că era mare prof universitar, specializat în Eminescu, și-am găsit în asta un anume tâlc, existând dintotdeauna o mare asemănare între veverițe – făpturi rimate, muzicale – și strofele veșnic tânărului poet Mihai. Nimic nu-i mai natural, mi-am zis, ca un mare eminescolog să fie, în paralel, și un destoinic veverițolog !
Apoi însă am auzit de la studenți niște lucruri despre eminescolog care mi-au displăcut foarte. Era un om structural rău, dar rău până la ficați, și-n strategia răutății sale, Eminescu nu era decât o sculă de supliciu, pentru a-i chinui pe studenți. Când ochea pe câte unul, îl pica uneori și de zece ori la examen. Oamenii erau îngroziți de el și de faima sa, astfel că li se bloca judecata în fața lui, chiar dacă știau materia de studiu din scoarță în scoarță. Cu fața injectată de ură, profesorul îi executa cu meticulozitate, unul câte unul, legându-i în snopi de zeci, de sute…
Avea pe conștiință o grămadă de victime, toate cu gâtul destinului frânt, care puteau umple lejer câteva gropi comune. Puțina lui bunătate și-o mântuia pe veverițe, astfel că, la cursuri și examene, latura umană nu-i umbrea deloc activitatea. Am căutat și-n arhiva ziarelor și am găsit povestindu-se despre un examen de licență la Universitatea „Cuza”, unde profesorul eminolog îi picase în masă pe absolvenții care studiaseră în timpul facultății după cursul unui alt profesor, dușman de-al său.
Profesorul eminolog a dispărut din parc și de pe pământ de aproape doi ani. Îl mai văd omagiat prin revistele culturale, fiindcă, deh, e mort, și așa cere slova creștinismului.
Prin parc, văd acum alți domni hrănind veverițele, fără ca pe mine să mă mai intereseze ce hram poartă.
