Eminescu evreu!

La câte bazaconii s-au scris despre Eminescu, se mai adaugă una: poetul de la Ipotești a fost… evreu! Noutatea o aflăm din nr. 402 al „Expres magazin”, săptămânal care apare în Israel, la Tel Aviv – numai că revista nu susține ipoteza, cum, poate, ne-am fi așteptat, ci, argumentat și cu decență, o respinge. Numele autorului speculațiilor taxate drept „elucubrații cu privire la originea lui Eminescu, român sadea” este trecut cu eleganță sub tăcere; ni se spune doar că posedă „slabe cunoștințe în bibliografia la temă, inclusiv creația eminesciană”, nefiind altceva decât un „semănător de scandal și confuzii”. Din contraargumentele așezate în pagină de Arnold Helman deducem așa-zisele argumente ale autorului marii descoperiri de istorie literară: fac parte din aceeași categorie de speculații potrivit cărora Eminescu ar fi fost, cum scria Călinescu, „turc, albanez, persan, suedez, rus, rutean, sârb, polon, armean.” Cum se vede, lista naționalităților nu cuprinde și evreii, de unde și surpriza recentei „revelații”.
Se știe că pe marginea originii etnice a poetului născut la Botoșani s-a fabulat insistent în epocă, chiar prietenul său, Slavici, atribuindu-i ba descendență turcă (datorită unui posibil radical „emin” în numele de familie), ba albaneză, ba chiar… persană. Leca Morariu propunea o relaționare cu numele polonez Eminowicz (au existat, la Lvov, doi poeți dintr-o familie Eminowicz). Profesorul Tomaschek îl voia armean, cu ascendență tot în zona Lvov, unde ar fi trăit un negustor Murad Eminowicz, iar un oarecare Fundescu susținea originea bulgară. Alții l-au declarat suedez (Nicoleanu, în „Fântâna Blanduziei”): Eminescu ar fi fost o îndepărtată rubedenie a unui ofițer din armata de cavalerie a lui Carol XII, așezat la Suceava după o rănire în bătălia de la Poltava. Călinescu așază originile poetului și într-o zonă slavă: „După mamă, Eminescu pare, indiscutabil, rus.” În fine, i s-au mai atribuit origini germane, rutene, cazace – numai românești nu!
Cercetători de mai târziu, în speță D. Vatamaniuc, au identificat numele Eminovici ca fiind comun în zona transilvană a Blajului, de unde strămoșii poetului ar fi emigrat în Bucovina. În satul Călinești-Cuparencu sunt Eminovici menționați în scripte de pe la 1730! Sumedenia de ipoteze, multe fanteziste, le spulberă însuși Eminescu: „Ne ținem grapă de părinți, ce neam de neamul lor au fost români (…) scriitorul acestor rânduri e însuși neam de țărani…”
Dar să vedem care-s argumentele bănuitei tăieri împrejur (care, în paranteză fie spus, s-ar fi menționat în raportul autopsiei). Tot numele de familie e în primul rând vinovat, sufixul „ovici ” fiind, zice-se, obișnuit mai ales la evrei. Dl Holman respinge convingător supoziția, arătând că poate fi vorba despre o influență slavă în acel „ovici” din onomastica evreiască. Îl susținem, amintind o sursă documentară aflată la îndemâna oricui – Harta celor mai răspândite nume de familie în Europa – care, aflată pe internet, atestă că locul întâi în onomastica Serbiei îl deține patronimicul Iovanovici, iar în Muntenegru, Popovici. Vor fi având aceste nații origini evreiești? Al doilea „argument”: radicalul „emin” ar proveni din ebraicul „amen”. De unde și până unde? Nu a funcționat și nu funcționează nici o lege lingvistică în stare să justifice o astfel de evoluție! Derivarea este la fel de fantezistă ca și aceea, repede uitată, potrivit căreia patronimicul ar fi fost, de fapt, Emirescu (apropo de orientalul nobiliar „emir”). Cu astfel de „temeiuri” lingvistice îl putem declara evreu și pe Avram Iancu! Și mai bizară este a treia supoziție: tatăl poetului, Căminarul, ar fi fost „cărturar”. Iar pe atunci „a fi cărturar era obișnuit la evreii lipsiți de pământuri, care-și asigurau viitorul învățând carte, dar foarte rar la creștinii de rând.” Fiind vorba despre o monumentală tâmpenie cu tentă rasistă, nici n-o mai comentăm. Cum n-ar trebui luată în seamă nici enormitatea că bătrânul Eminovici vorbea nemțește, ceea ce nu-și „permiteau” decât fiii de boieri școliți în străinătate ori evreii khazari, vorbitori de idiș.
Și bunicul meu, Haralambie Iacoban, țăran-țăran din satul bucovinean Comănești, o rupea pe nemțește. Înseamnă că el – deci și eu suntem evrei? Ceva carte știu, iar personajul biblic Iacob, de la care vine numele Iacoban, a fost unul dintre cei trei mari strămoși ai Israelului. Păi, nu? Lăsând gluma: din toată această aiuristică poveste rămâne de reținut atitudinea corectă a revistei israeliene, care respinge argumentat și convingător o speculație altfel, poate, măgulitoare. Numai că istoria literară nu se nutrește din fantasme!