Dacă nulitățile care-l declară pe Eminescu nul la capitolul gândire politică ar avea răbdarea, dramul de înțelepciune și de bună-credință cu care să recitească volumele de „Opere” consacrate publicisticii, spre a așeza față în față realitățile de acum cu cele zugrăvite de pana poetului în a doua jumătate a secolului XIX, ar avea surpriza să constate o incredibilă potrivire în toate cele. Articolele parcă-s scrise azi! Ideile traversează veacurile păstrându-și neștirbită actualitatea datorită excepționalei capacități proprie lui Eminescu de a merge totdeauna la temeiuri și esențe, sondând mereu în profunzime pentru identificarea virtuților și tarelor perene. S-ar putea ca aceasta să fie, de fapt, cauza pentru care publicistica eminesciană este minimalizată și contestată: deranjează similitudinea situațiilor, s-ar vrea spartă oglinda în care chipuri și măști de odinioară se recompun aidoma sub trăsăturile actorilor politici de azi.
Sigur că nu-i poate conveni Guvernului Boc 105 pasajul în care portretizarea politicianului român din vremea lui Eminescu se potrivește mănușă cu realitățile anului de grație 2010: „Acești oameni vor să păstreze ceea ce au. Nu numai averea – căci asta n-ar însemna nimic – nu! Influența, vaza, rangul în ordinea socială, jețurile din Adunare, cu un cuvânt, tot ce sărmana vale a Dunării a avut de oferit (…) toate trebuie să rămână zestre inatacabilă a nulităților, o schimbare de guvern să nu mai fie cu putință.” Cum vedeți, nici astăzi n-a fost!
Vizitez din când în când un prieten ce locuiește într-un cartier nou al Iașilor, ascuns de-o colină și prea puțin cunoscut locuitorilor urbei. Zeci, zeci și alte zeci de vile nou-nouțe, una mai moțată decât cealaltă, flancate de garaje ce valorează numai ele cât cele două camere și-o bucătărie ale subsemnatului, un lux imposibil de explicat prin investirea cinstită a unui venit la fel de cinstit obținut, o risipă de termopane, terase, piscine, etaje, peluze, pavilioane de vară – cartier al cărui fason îl ciobesc ori de câte ori parchez în zonă Loganul meu, fiindcă acolo nu vei zări în veci de veci decât limuzine dintre cele mai simandicoase, aduse din străinătățuri. Sigur că nu se poate generaliza nici o acuză și că vor fi existând oaze ale corectitudinii în această maree de ostentație și opulență. Remarca unui șofer de taxi rezumă, însă, modul particular în care este văzut cartierul îmbogățiților de război (războiul românilor cu sărăcia) de restul muritorilor: „acolo-s evazioniști fiscali și oameni politici”. Să fie posibilă o astfel de alăturare? Eu aș zice că-i superficială și riscantă ca orice suspiciune ori reproș la grămadă, dar, oricum, până nu faci foc, nu iese fum.
Cum comenta Eminescu? „S-au zidit fără îndoială multe palate în București, s-a înmulțit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; țara muncește înzecit pentru a întreține absenteismul și luxul, precum și pătura numeroasă de oameni care și-au făcut din politică o profesie lucrativă.” Statut pe care au tot interesul să și-l apere din răsputeri: „E un adevăr dureros astăzi că administrațiunea n-are altă preocupațiune, nu urmărește alt scop decât menținerea la putere prin toate mijloacele putincioase, morale și imorale.” Consecința: „Acel care este cu totul înlăturat de la conducerea acestei țări (…) este poporul român însuși”, fiindcă „voturile inteliginții sunt aruncate în mulțimea celor ce se obțin printr-o cinzeacă de vin.” În egală măsură și constatări și profeții, observațiile durute ale lui Eminescu nu conturează numaidecât un anume tipic politic românesc. Tare asemănătoare, în procentaje varii, pot fi observate atunci și acum pretutindeni în lume. Nihil nove sub sole! Caracteristicile și structura patentului autohton, decelabile totuși, vom încerca a le sesiza, cu ajutorul scrierilor lui Eminescu, în tableta viitoare.
