Aproape că a trecut iunie, luna plecării definitive a poetului național, și-mi reproșez că nu m-am învrednicit să scriu câteva rânduri în preajma zilei de 15. O fac acum, cu întârziere, dar și cu bucuria de a semnala o… vechitură trecută cu vederea în momentul apariției: „M. Eminescu – Basarabia”, cărțulie publicată la Chișinău, în 1990, deci una dintre primele tipărituri basarabene cu litere latine, după ce, în 1978, „Junimea” făcuse începutul cu cartea de poezie „Steaua de vineri” semnată de Grigore Vieru.
Am găsit-o, îngălbenită și necercetată, în vrafurile de opuri colbăite clădite de anticarii ieșeni pe trotuar. Prețul tipărit pe copertă, 1,5 ruble, a fost „tradus” cu repegiune în „5 lei, domnule” – mult pentru un pricăjit volumaș-broșură de 86 de pagini dar făr-de tocmeală câtă vreme era vorba de două nume atât de rezonante, mai ales prin îngemănare: Eminescu-Basarabia. Nu-s texte inedite: articolele cu pricina se regăsesc în volumele de publicistică eminesciană, însă înmănunchierea tematică le conferă un semnificativ plus de interes. Și cum nu fac parte dintre cei care confundă patriotismul cu naționalismul, nici dintre contestatarii poetului răsplătiți de președintele Constantinescu… cu Medalia „Eminescu”, am recitit paginile din 1878 cu emoția cuvenită, dimpreună cu admirație, înainte de toate, pentru rigoarea științifică, bogăția de referiri și elevata argumentație.
În prefață, Mihai Cimpoi citează corolarul demonstrațiilor eminesciene: „acest pământ (Basarabia, n.n.) nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, e o bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărțitului și nenorocitului popor românesc”. Șirul luărilor de poziție eminesciene pornește de la un articol apărut în februarie 1878 în „Gazeta de Sankt Petersburg”. Era momentul în care, după izbânda atât de scump plătită de români în Războiul de Independență, urma… să pierdem județele din sudul Basarabiei (răpită în 1812) – recte, parte din gurile Dunării. Nu-i un articol în sine rău-voitor; dimpotrivă, ziaristul rus se străduiește să lase impresia eleganței și imparțialității. Tocmai aici aflându-se interesul uitatei intervenții gazetărești. Fiindcă nu pare a fi vorba de bună-credință mimată; gazetarul rus afișează o încredere „nesmintită” în temeinicia afirmațiilor sale, care, de altfel, circulau fără contestare în media europeană.
Aceleași „argumente” pentru menținerea Basarabiei în imperiul rus le etala și gazeta „Le Nord” (apărea la București, în limba franceză): între Prut și Nistru ar fi locuit, până la 1812, doar ”o populație musulmană, tătară, ce trăia în corturi”, așa că o cucerire a acestor „teritorii cu populație pe jumătate sălbatică nu putea fi altfel considerată decât o restituire către posesorii legitimi”. Nici gazeta rusă, nici cea franțuzită, nu vedea, în respectivul spațiu interriveran, picior de român (!), dar… nici de rus. Atunci, de unde și până unde ”restituirea către posesorii legitimi”?
În șirul de articole-ripostă, gazetarul Eminescu nu recurge, precum partea adversă, la „panglicării dialectice”, ci vine cu o argumentație extrem de strânsă și de convingătoare, întemeiată pe sumedenie de documente străvechi, dar și pe citarea unui impresionant număr de autori din toate veacurile. Spre a conchide: „însuși numele Basarabia țipă sub condeiele rusești!”, întrucât „lumea nu-i făcută la 1812 și Basarabia a fost a noastră din veacul XIV, ea poartă chiar numele celei mai vechi dinastii românești, dinastia Basarabilor”.
Cât privește sudul Basarabiei și gurile Dunării, „Gazeta de Sankt Petersburg” susține teza lui Petru cel Mare potrivit căreia Rusia „are trebuință de o frontieră naturală”, recte, în cazul de față, Dunărea. Astfel de argumentație ar putea justifica, de ce nu, stabilirea granițelor Rusiei la Carpați, pe munții Alpi, oriunde. Riposta lui Eminescu: ”sub pretextul de avea graniți naturale, s-ar putea cuceri universul întreg. (…) Existe Testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători care dau tonul în Rusia”. Adevărată lecție de demnitate națională, într-un moment în care România independentă încă nu era recunoscută oficial, articolele exemplare și vizionare ale gazetarului Eminescu n-au putut împiedica pierderea sudului Basarabiei. Cum însuși spunea: „E-o adevărată nenorocire de-a prevedea tot și de a nu putea împiedica nimic!”. Rămân, fără îndoială, ca pagini pilduitoare care, din păcate, își păstrează și-o fărâmă de actualitate.
