Emil Ianuș: „Carantina cu sonete”

Emil Ianuș, „rectorul umoriștilor bucovineni”, așa cum i-a scris cineva eticheta cu care l-a fixat în „insectarul” care adună autorii de gen, a scos recent de sub tipar o carte pe care a intitulat-o „Carantina cu sonete”.
„Chiar și un umorist se poate îmbolnăvi…”
„Un titlu incitant”, cum remarcă Ion Prelipcean, amicul său care semnează prefața acestei cărți (care a apărut ca urmare a faptului că autorul „a coborât în întunericul suferinței”), un titlu pentru un grupaj de „triste poeme simfonice”, pe care Emil Ianuș le dedică medicilor de la Spitalul Județean Suceava, care l-au vegheat la căpătâi în lunile de iarnă de la începutul acestui an.
„«Carantina cu sonete» – scrie Ion Prelipcean – este o carte de poezii închinate unei lumi a suferinței, o lume care există în paralel cu lumea oamenilor sănătoși, o carte care este rezultatul unei experiențe personale a autorului”.
„Chiar și un umorist se poate îmbolnăvi – scrie amicul compătimitor – și poate fi împins într-o experiență în care zâmbetul nu mai stăruie pe buze, unde umorul este absent, unde buna dispoziție s-a retras rușinată și neputincioasă, lăsând loc încrâncenării, îngrijorării…”.
„Dar sunt un suferind de Ottonel / Ce m-a-nghipsat la ambele picioare / Și-s internat…în cramă singurel!”
În ambientul acestei lumi, în care „ființe diafane în halate albe sau verzi se străduiesc să facă minuni apelând la tainele miraculoase ale medicinii”, noul locatar, pacientul, intră în atmosferă, păstrând liniștea, privind doctorii „ca pe niște icoane sfinte”.
Cele 31 de sonete (de la „Sonetul Tatălui” – deschizător, la „Sonetul Mântuirii” – cu care se încheie volumul) nu sunt însă lipsite de umorul care-l caracterizează pe Emil Ianuș, iar acest lucru poate fi sesizat chiar din titlurile poemelor („Sonetul pesticidelor”, „Sonetul morții fumătoare”, „Sonetul regimului nesărat”, „Sonetul gurmandului dietetic” sau „Sonetul gerovitalului”.)
Există și un „Sonet al bolnavului închipuit”, ilustrat sugestiv – ca și celelalte – de caricaturistul humorean Radu Bercea: „Am vrut să am aripă zburătoare / Călătorind în stol de porumbel / Să nu cunosc în calea mea hotare / Dar sunt un suferind de Ottonel / Ce m-a-nghipsat la ambele picioare / Și-s internat…în cramă singurel!”.
„Dar pân-atunci, eu popii îi cer o dezlegare: / Ca începând de astăzi să nu mai țin regim”
În „Sonetul ceaiului dietetic” „suferința” poetului este…„sfâșietoare”: „N-am voie să mănânc dulce, nici sare / Și-n locul preasfințitului meu vin / Ce mă-ncălzea din cap până-n picioare / Pe plită fierbe ceaiul de pelin / Iar eu smerit mă rog ca un creștin / Să-mi crape ceainicul pe veci. Amin!”.
Regimul alimentar îl exasperează, dar găsește resurse de umor pentru alinare: „Pastila mea-i amară și sufletu-i amar / Mi-i ceaiul fără zahăr și pâinea fără sare / Înghit cu noduri supa și parcă mi se pare / Că nu se mai sfârșește cartoful popular…/ Aștept să-mi zică popa o ultimă cântare / Pe drumul care duce în deal la țintirim / Apoi să prăznuiască amicii mei grătare / Și să se-aghezmuiască cu țuică și cu vin / Dar pân-atunci, eu popii îi cer o dezlegare: / Ca începând de astăzi să nu mai țin regim”.
Disperat de tratamentul impus, umoristul spitalizat se revoltă: „Și nu mai vreau nimic, chiar nici o doctorie / Decât să vină Smurdul, iar ăia din salvare / Transfuzie să-mi facă cu-o doză de răchie!”.
P.S.Pentru că într-o „Motivație” – omagiu către medicii săi curanți – Emil Ianuș spune că aceștia i-au redat „sănătatea și speranța în viață”, aș vrea să cred că poetul, scăpat din spital (și de regimul alimentar), și-a reluat…consumul nedietetic.