Emil Boc pune capăt unui mandat de premier în care Guvernul a fost perceput doar ca o anexă a Președinției și în care a avut neșansa de a intra direct în criza economică, având ambiția de a reforma întregul sistem bugetar, dar nu și intenția de a opri afacerile dubioase derulate la etaje inferioare.
Constrâns de problemele crizei economice, premierul, care s-a trezit la Guvern pe un scaun refuzat de altul și pentru care nu era pregătit, a început să taie cheltuielile sectorului bugetar, o reformă necesară, dar de care toți politicienii s-au ferit cu gândul la viitoarele voturi. Ideea i-a fost însă suflată la ureche de economiștii de la FMI, care i-au promis că îi vor scoate țara la mal cu cel mai mare împrumut contractat vreodată de România în istoria relațiilor cu Fondul doar dacă se apucă de tăiat printre bugetari și pensionari.
I-ar fi fost mult mai ușor dacă ar fi putut tăia salarii, pensii și organigrame fără explicații în fața unui public care a perceput pentru prima dată mai serios distanța dintre vorba de campanie electorală și realitatea din teren, diferență remarcată și în alte perioade politice, dar nu atât de brutal.
Capabil să prezinte ore în șir generalități la foc automat, Boc a încercat să convingă publicul bugetar că este sănătos să rămână fără loc de muncă sau cu mai puțini bani. Nu a avut succes, iar senzația provincială de ostilitate pe care a crezut că o simte în Capitală încă de la prima oră a mandatului de premier i-a acutizat neîncrederea față de cei din jur, care l-ar fi putut iniția în tainele comunicării.
A promovat însă o reformă absolut necesară în sectorul bugetar prin decizii de neconceput până atunci, precum tăierea salariilor și recalcularea pensiilor, eliminarea sporurilor și primelor de vacanță, reducerea posturilor în agenții guvernamentale, revizuirea Codului Muncii, introducerea unei grile unitare de salarizare. A încercat chiar să se ocupe mai serios de tăierea pensiilor, uitând însă că astfel îi lovește și pe cei care aveau ultimul cuvânt – judecătorii Curții Constituționale. Rezultatul a fost unul previzibil-tăierea pensiilor a devenit doar un deziderat, iar efectul a fost unul neinspirat și scuzat doar de timpul prea scurt de decizie impus de același FMI- majorarea TVA.
Același Fond care și-a asumat serios rolul guvernării și l-a lăsat pe Boc să discute doar de complezență cu oamenii de afaceri, pe marginea unor planuri de relansare economică ce nu puteau fi însă aplicate în afara limitelor impuse de instituția cu bani de la Washington.
Înconjurat de prea puțini specialiști și omițând, uneori cu bună știință, texte constituționale, Boc a gafat repetat, pornind de la angajamente de loialitate pe viață impuse funcționarilor din subordine, la programe Prima Casă refăcute disperat în așteptarea efectelor pozitive promise și la decizii de recalculare a pensiilor militare blocate în procese și restartate prin ordonanțe de urgență cosmetizate.
Lipsa resurselor bugetare l-a împiedicat să se remarce cu mai mult de câteva zeci de kilometri de autostradă construiți, remarcându-se în schimb ca unul dintre cei mai prolifici tăietori de panglică la centuri ocolitoare.
Nu a avut însă niciodată intenția de a opri afacerile dubioase despre care avea cunoștință că iau amploare la etajele inferioare palierului de prim-ministru, asistând tacit la apariția noilor baroni locali post-PSD. Un consimțământ tacit rezultat din dorința de a nu fi privit urât în partid și de a nu avea suprize la votul unora dintre periodicele moțiuni de cenzură cu care a fost oprit din treabă de opoziție, deloc doritoare să își asume guvernarea crizei.
Emil Boc lasă în urmă cele mai importante reforme pentru elevi, patroni, angajați și pensionari, concentrate într-un interval relativ scurt pentru importanța lor, dar și greșeli de gândire, care indică lipsa de competențe a unor miniștri politici și vor genera în continuare conflicte și interpretări.
Prima lege promovată de Guvernul Boc în contextul crizei economice a reglementat pentru prima dată sistemul salarial bugetar, o reformă absolut necesară în condițiile în care grila de salarizare era una clar dezechilibrată și împănată cu o multitudine de sporuri pentru riscuri în muncă doar presupuse. Din păcate, sistemul gândit de salariați nu a reușit să mulțumească nici măcar majoritatea bugetarilor, iar modul în care diferite funcții au fost echivalate rămâne încă o enigmă. Efectul imediat a fost unul pozitiv, prin scăderea fondului de salarii, dar grila funcțiilor este prost concepută și necesită dezbateri anuale, care nu se vor încheia în viitorul apropiat.
De la salarii, Guvernul a trecut direct la pensii, introducând contribuții de sănătate obligatorii sub plafonul neatins atâția ani, de 1.000 lei, și recalculând pensiile speciale și militare. O reformă din nou absolut necesară a unui sistem în care mulți dintre beneficiari ajungeau la pensii ce depășeau lejer remunerația unui șef de stat, dar gândită din nou eronat, în principal în cazul militarilor, puși să-și găsească și justifice singuri veniturile încasate în activitate. Scormonind inutil prin teancuri de hârtii îngălbenite, revolta militarilor față de sistemul birocratic pe care l-au slujit atăția ani a izbucnit firesc, iar greșelile de concepere a mecanismului au fost ușor speculate în justiție de către militarii care au avut inițiativa de a se lupta cu statul la tribunal.
Guvernul a comis și greșeala de a crea o stare de așteptare prin promisiunea că pensiile militare sub 3.000 lei nu vor fi reduse, uitând să explice că menținerea pensiei la valoarea actuală depinde însă de mai mulți factori, precum vechimea în activitate. Explicațiile au venit tardiv, după ieșiri în stradă ale militarilor, dovedind încă o dată incapacitatea Guvernului de a comunica în mod coerent cu populația și de a-și explica deciziile, unele corecte.
Restructurarea agențiilor guvernamentale, un alt subiect tabu în ultimii zece ani pentru a nu deranja clientele politica, a reprezentat o inițiativă generoasă, dar evaziv pusă în practică. În prima fază, numărul agențiilor a fost redus, dar cel al reducerilor de posture a fost departe de așteptări, mulți dintre clienții politici plasați în agenții fiind mutate pe alte funcții, dar tot pe ștatul de plată al statului. Paradoxal, după reducerea numărului de agenții guvernamentale au fost înființate structuri noi, pentru derularea diferitelor programe fără finalitate inițiate ad-hoc de guvern.
Din reforma statului nu avea cum să lipsească și o lege pentru educație, în condițiile în care toate guvernele care s-au perindat pe la conducerea țării s-au simțit cumva obligate să își lase amprenta în stresul părinților și elevilor prin inovații proprii. Legea propusă de Guvernul Boc poate rezolva pe termen lung unele dintre problemele chinuitoare pentru copii, precum numărul mare de discipline, ore, lecții, generate de un sistem de învățământ învechit, cu rădăcini încă în perioada socialismului științific și al studiilor de strung pentru fete. Prin reconfigurarea ciclurilor de studii și a disciplinei de învățământ, copiii ar putea fi lăsați să se concentreze mai mult pe activități practice și logice și mai puțin pe educația mecanică. Șansele ca sistemul să nu mai fie modificat într-o perioadă mai mare de doi ani sunt însă mici, deoarece guvernul următor va ajunge în mod sigur la concluzia că trebuie să-și lase propriul semn în educație.
Și această lege însă, promovată mai mult sub amenințarea UDMR de ieșire de la guvernare, este în continuare interpretabilă constituțional, prin referiri ambigue și care lasă loc de interpretări la nivel local în ceea ce privește autonomia universitară și învățământul în limbile minorităților, iar interesele legate de incompatibilitățile rectorilor sunt departe de a fi domolite.
Pornind de la directive europene, Guvernul a intervenit tăios și în domeniul creditelor bancare, dând senzația inițial că vine în sprijinul celor peste 4 milioane de clienți prin limitarea posibilității băncilor de a modifica dobânzile la credite. Legea a fost de la început neclară, dar reacția clienților a fost una de speranță. Uralele acestora s-au auzit însă la Bruxelles, de unde specialiști bine implicați și interesați ai Comisiei Europene au venit la București pentru a explica Guvernului că nu este bine să te joci cu băcile care îți susțin ce ți-a mai rămas din economie. Dator vândut la FMI și CE și nu foarte hotărât în a se lua de piept cu băncile altfel decât verbal, Guvernul a dat înapoi, a acceptat modificări, iar legea ambiguă a devenit și mai neclară, aruncând băncile și clienții direct pe băncile tribunalului. La acest moment, procesele continuă, iar finalitatea lor este greu de anticipat.
Decizia care a lovit însă greu toate categoriile, de la pensionari la angajați și patroni, a fost majorarea TVA, adoptată de Guvern sub presiunea timpului în care trebuia obținut un nou împrumut de la FMI. Efectul urmărit pe termen scurt a fost atins, în sensul creșterii veniturilor la buget din TVA, dar pe termen lung va impune numeroase constrângeri la nivelul întregii economii și va determina investitorii să analizeze mai atent facilitățile cadrului fiscal din Bulgaria și Ungaria. Taxa pe valoarea adaugată nici nu va fi redusă prea curând, autoritățile nereușind încă să identifice alte soluții de creștere a veniturilor decât simpla operație contabilă de majorare a impozitelor și tăiere a cheltuielilor.
Simpla gândire contabilă lipsită de inițiativa unor proiecte viabile și curajoase de stimulare economiei rămâne definitorie pentru Emil Boc, un premier care a pornit trenul reformei, dar s-a oprit în prima haltă pentru a consulta Constituția și a întreba la telefon cu cât de mulți cărbuni are voie să-și regleze viteza.
Acestea au fost rezultatele deciziilor puse în aplicare, însă Emil Boc a anunțat și unele care, din fericire sau nu, nu au trecut de faza proiect, cum ar fi decontarea bonurilor fiscale strânse de cetățeni sau cea privind înființarea unui fond de investiții cu acțiuni minoritare de stat.
Într-o perioadă în care căderea unui guvern a trecut de la premieră la fapt banal, urmare a moțiunilor de cenzură votate într-un prea scurt interval electoral, Boc se poate mândri în istorie și prin faptul că este singurul premier rămas în funcție cu guvern dărâmat. Un punct de referință în CV-ul pe care, la un moment dat, poate și-l va pregăti ca avocat stagiar.
Thomas Dinca, thomas.dinca@mediafax.ro
