Aș vrea să dedic acest text către două persoane din România. Prima este ministrul învățământului, despre care mi se spune că ar fi tânăr și neprofesionist. Dat fiind că ani de zile învățământul nostru a fost condus de adulți foarte profesioniști, care au trecut de la partid la partid ca să nu lase din brațe vaca de muls a educației publice, nici una din cele două trăsături semnalate ale actualului ministru nu sînt neapărat defecte. A doua persoană e cea care a plasat între prioritățile președintelui Băsescu fraza „Aplicarea reformei curiculare, în contextul procesului Bologna, astfel încât pregătirea tinerilor din sistemul de educație românesc să crească șansele lor de angajare pe piața internă și europeană a forței de muncă”. Să mă explic.
În ultimele luni țara noastră s-a confruntat în mod treptat cu o problemă nouă pentru noi, dar care nu e nouă în Polonia, Republica Cehă sau India: absența forței calificate de muncă, mai ales în orașele mari, unde dezvoltarea economică are nevoie să fie alimentată cu oameni. Începând de la 1 ianuarie 2007, cu toate restricțiile europene, tendința a crescut și mai mult. La ora asta mulți doctori și asistente medicale își fac bagajele, pentru că diferența dintre ce câștigă la noi, cu bacșișuri cu tot, vine la mai puțin decât are șoferul care mă aduce pe mine de la Otopeni, care mai îmi ține și teoria că investitorii străini sînt meschini că oferă lefuri de 500 de euro, și nu 1500 de euro, fără să-și dea seama că atunci când vor trebui să dea 1500 nu vor mai veni la noi. Alte domenii în care nu găsești oameni sînt comunicațiile, domeniu de mare viitor, toți cei buni au plecat sau sînt deja undeva plătiți la maximum sau resurse umane, unde bate vântul, și companiile plătesc averi pentru puținii oameni calificați ca să îi cumpere de la alte firme. Ce să mai vorbesc de constructori buni, de meseriași de orice fel, de chelneri pregătiți decent? În curând nici menajare nu vom mai găsi, nici măcar de import din Republica Moldova, că și acelea sînt prin Grecia, și va trebui să le aducem de prin Caucaz.
A face legătura între piața de muncă și calificare nu e, ca atare, un lucru simplu. Piața noastră de muncă are distorsiuni enorme, de genul doctorilor care câștigă sub taximetriști, care ne vor face să rămânem fără doctori, deși am calificat destui. Piața de muncă occidentală, mai matură, ne atrage pe două căi: oferă oamenilor cu calificare slabă de la noi lucru acolo pe sume care par mari văzute de aici, dar care acolo nu interesează pe muncitorii locali (așa ne pierdem constructorii și menajerele), și oferă salarii excepționale celor care fac dovada unor calificări excepționale, și așa ne pierdem creierele cele mai bune, care ajung în SUA, Germania sau Canada.
Oricum, spre deosebire de ce crede persoana cu fraza din discursul băsescian, nu avem nevoie de vreun alt fel de diplome ca să lucrăm în Europa, o facem deja, masiv, și nici nu e scopul nostru să-i educăm pe banii noștri publici pe tinerii noștri ca ei să considere asta un fel de donație privată și să plece de mici în altă economie unde să contribuie. Asta e o aberație, ne sinucidem așa. Ce avem nevoie, sunt oameni mai bine pregătiți în fond, indiferent ce scrie pe diploma lor, oameni întreprinzători și creativi, și stimulente ca să îi ținem la noi și să îi întrebuințăm cum trebuie.
O diplomă de la o mare universitate îți deschide multe uși, dar datorită numelui universității, nu al calificării scrise pe ea. Dar altfel calificarea de pe diplomă rareori contează în economiile dezvoltate. Am văzut tineri români în California care aveau slujbe în cele mai de vârf domenii ale economiei cunoașterii, și terminaseră facultăți din cele mai diverse. Făcuseră pur și simplu proba calității lor, prin lucrări, programe scrise de ei, sau invenții. În economia americană totdeauna va fi angajat unul care asamblează mai repede un motor, chit că nu are decât liceul, față de cel cu master sau doctorat, care e mai lent. Noroc că nu i-a cerut nimeni lui Edison, când a inventat becul, vreo diplomă, că rămâneam cu toții fără lumină până astăzi.
În schimb noi cerem celor care se întorc de la studii din străinătate să-și echivaleze studiile la noi. Ne crapă buza după oameni, dar cine vine de la Oxford în România trebuie să își traducă pe banii lui teza și chiar programele de la facultate, să își caute comisie să i-o examineze, să piardă un an și o mulțime de bani. În cazul multora nu aveam oameni competenți în acele domenii să le citească tezele. Alții renunță să mai predea din cauza asta și se duc în sectorul privat.
Am o sugestie către tânărul nostru ministru al educației, dacă vrea să o ia înaintea președinției, ca tot liberalul care se respectă. Liberalizați sistemul românesc, recunoașteți automat orice diplomă originală străină de la o universitate care apare în topul universităților Shanghai 500, unde noi nu reușim să figurăm, plus cele din țările cu care avem acorduri bilaterale. Nu veți face decât să aduceți sectorul public la egalitate cu cel privat (că marile firme de avocatură din România nu îți cer să îți echivalezi diploma de la Harvard Law School). Eliminați toate restricțiile din calea celor calificați care vor să revină, e primul pas de a-i reatrage la noi acasă! Iar în ce privește programele autohtone, să ne preocupe calitatea, nu diploma!
Precizez că diploma mea cea mai înaltă (doctoratul) e de la o universitate românească (Alexandru Iona Cuza din Iași), deci nu pledez pentru mine în această chestiune. Și când am primit o ofertă de la o universitate occidentală, pe baza lucrărilor mele publicate în engleză, cu un salariu de circa 20 de ori mai mare decât cel oferit de universitățile românești, nimeni nu mi-a cerut nici o diplomă, iar când am întrebat eu dacă nu cumva la rigoare ar trebui să o produc s-au uitat la mine ca de pe altă planetă.
