Emigranții vechi și noi

Tendința mondială spre globalizare și nevoia diverselor state de pe vechiul continent de mână de lucru la preț redus au returnat românilor un drept foarte important: dreptul de a circula liberi în Europa.
Cu siguranță va mai trece mult timp până când noi, românii, vom putea călători fără nici un impediment prin întreaga lume, dar faptul că nu mai trebuie să facem „salturi mortale” ca să ajungem în occident este un lucru mare.
Ideea articolului de astăzi mi-a dat-o vederea câtorva români proaspăt sosiți în capitala Italiei.
Imaginea acestor persoane este complet diversă de imaginea pe care o păstrez vie în memorie, a propriei mele persoane și a altor mii de români de pe vremea când eram clandestini.
Acum totul este foarte simplu.
Vrei să pleci în occident ? Îți saluți prietenii, familia, etc.. Pa și…la gară ! Sau la aeroport, după caz.
Civilizat și legal. Fără cozi interminabile pe la ambasade, fără să îngroși buzunarele unor interlopi lipsiți de scrupule, fără să-ți riști sănătatea sau viața „pe cărări de munte”.
Spre deosebire de noii emigranți care de multe ori au printre bagaje una sau mai multe diplome care le atestă pregătirea profesională, clandestinii la sosirea în Italia nici bagaje nu mai aveau.
Pentru mulți români singura șansă de a ajunge în „străinătate” era fuga.
Am avut și eu parte de „plăcerea” de a fi un animal hăituit.
Și deci am avut parte de toată gama de sentimente de care un fugar are parte: frică, oboseală, indignare, neputință, înjosire.
Neputință și înjosire Prima oară a fost în Germania.
Îmi amintesc o toamnă ploioasă, apa rece a unui râu trecut înot, un rucsac cu 3 conserve și un colț de pâine, o hartă smulsă din Atlasul Geografic și un prieten tremurând mai mult de frică decât de frig.
Cum se pot descrie sentimentele unui tânăr care în miez de noapte încearcă să treacă gol-pușcă frontiera acvatică dintre Polonia și Germania ?
Vă spun eu, nu se pot descrie.
Aceste sentimente sunt întrecute în intensitate doar de sentimentele unui tânăr care în miez de noapte încearcă să treacă gol-pușcă frontiera acvatică dintre Polonia și Germania și aude la câțiva metri sirenele mașinilor de poliție.
A doua oară am încercat gustul clandestinității cu speranța de a ajunge în Italia.
De data aceasta mi-am încercat norocul de unul singur, alegând traseul Serbia –Croația-Slovenia-Italia.
Frontiera Croația –Slovenia am trecut-o destul de ușor.
Am avut „de furcă” doar cu zona mlăștinoasă în care ghinionul (sau norocul ) m-a purtat.
Tresăream la fiecare adiere de vânt și la orice zgomot de sălbăticiune mai speriată decât mine. Din când în când, prin stufărișul des întrezăream câte un foișor grăniceresc ce, chiar abandonat fiind, îmi provoca goluri în stomac.
Trecut în Slovenia, a fost o joacă de copil să ajung la granița cu Italia, zona Trieste. Dar chiar dacă în acel moment mă mai despărțea o aruncătură de băț de realizarea unui vis, destinul și-a bătut din nou joc de mine aducându-mi poliția slovenă prin preajmă.
„Drepturile Omului”
Odată cu prezentările de rigoare, distinșii domni m-au expediat pachet la Centrul de Primire a Emigranților din Ljubljana. Iar de aici înspre o minusculă cazarmă de grăniceri pierdută prin munții dinspre Ungaria.
De fapt cred că Slovenia este un neîntrerupt lanț muntos.
Sau cam asta am constatat în timp ce duba poliției în care eram înghesuite 10 persoane pe doi metri pătrați, îmi supunea fizicul la probe demne de un astronaut, pe parcursul unei călătorii care parcă nu se mai termina.
Și tot atunci am constatat că pentru un fugar „Drepturile Omului” sunt doar simple cuvinte frumos înșiruite. Ajuns la destinație, adică la cazarma din munți, am avut ocazia să aprofundez această constatare. Cred că pentru unii, emigranții ilegali nu sunt ființe umane și deci nu au drepturi. Altfel nu-mi explic de unde ideea de a închide pentru un timp îndelungat 50-60 de persoane într-o sală puțin mai mare decât un garaj. Cu un singur WC, fără duș ,cu o fereastră zăbrelită prin care cu greu pătrundea lumina soarelui și cu niște saltele jegoase zvârlite direct pe podea.
Am cunoscut aici persoane care au parcurs pe jos sute de kilometri, mergând doar noaptea, persoane care au riscat să fie împușcate pentru că nu s-au oprit la somația grănicerilor sau persoane care au răbdat de foame zile întregi doar de frica de a nu fi descoperite.
Am cunoscut și persoane care din „a călăuzi” pe alții și-au făcut o adevărată meserie fiind la a 50-a sau 90-a trecere ilegală de frontieră.
Dar ceea ce m-a impresionat mai mult a fost multitudinea de mesaje, semnături și mici graffiti care acopereau pereții și saltelele garajului-temniță.
Semne mărturii ale sutelor de români care s-au perindat înaintea mea prin acest loc de groază, dar și ale tot atâtor vise spulberate.
Puterea de a răzbi
După o săptămână de chin într-o atmosferă aproape irespirabilă (nu intru în detalii pentru a nu deranja persoanele cu stomac sensibil) am fost eliberat într-un orășel unguresc de unde, după alte două zile de călătorie, am ajuns acasă.
Bineînțeles că nici această lecție nu m-a oprit și până la urmă încercările mele au avut succes, astăzi făcându-mi veacul pe la Roma.
Privind noii veniți cu ochii unui vechi fugar, am senzația că modernii emigranți români au pierdut din puterea de a răzbi cu orice preț.
Emigrarea în acest moment este percepută mai mult ca o vizită turistică și nu cum era percepută în trecut ca un salt decisiv pentru cursul vieții, de multe ori fără posibilitatea de reîntoarcere pe propriii pași.
De aceea cred că mulți dintre noii emigranți au sau vor avea deziluzii referitoare la ceea ce occidentul oferă.
Pentru că occidentul nu oferă nimic fără sacrificiu.
Moșgavrilă, de 10 ani emigrant în Italia