Zi de toamnă splendidă la Sângeru, unde revin la treburile mele legate de Muzeul Pietrei, după o staționare bucureșteană plină de hârtoape existențiale, neliniști și, cu intermitențe, participare la niște dezbateri televizate. Dealurile sunt la locul lor, unii au început culesul porumbului (o dovedesc carele trase de boi pline cu știuleți de aur), noaptea e frig și soba cere lemne, brusc revendicându-și importanța neglijată pe timpul verii. Măcăne în cer un cârd de rațe sălbatice rătăcite pe Cricov, ulmii au început să lase sânge în frunze și să adere la cărămiziu. Ce-mi mai poate lipsi?
Deschid, aproape mecanic, televizorul uitat de seara pe un canal de dezbateri și știri. Primele vorbe pe care le aud m-au pironit la jumătatea distanței dintre un șezlong vechi, în care m-am obișnuit să-mi trag sufletul, și micul petec de sticlă, dreptunghiular și ciupit de purici, unde rulează o dezbatere. ”Nu-mi rămâne, zice o fată, decât să emigrez, iar dacă mă încăpățânez să rămân aici, să mă sinucid”. Dumnezeule, ce s-a petrecut? De ce și de unde vine, pe un chip tânăr, acomodat ai zice natural la starea de optimism, atâta disperare, durere și dezgust? Fiindcă fata continuă să se explice. Nu, n-a părăsit-o iubitul, nu i-a făcut unul un copil pe care, ghiolban și laș, nu-l mai recunoaște, nu s-a întâmplat, în familia părinților ei vreo dramă. Tânăra constată, cu mature vorbe de analiză, că România, țara în care s-a născut, în care a învățat carte și a încercat, avântată, exercițiul speranței, s-a năruit din toate încheieturile. Statul, în disoluție, mai funcționează pe reguli mafiote prin pușcăriași de drept comun și grobieni postați în funcții de conducere. Regula competenței a fost abolită în favoarea adeziunii necondiționate la un partid fără ideologie, fără liant doctrinar, preparat doar pe principiul priceperii de a jefui. Pentru clan și, firește, pentru ei. Cum, se întreabă fata, care poate fi dascăl de școală, medic sau ziarist, să mai trăiesc aici când există dovezi din ce în ce mai clare că președintele însuși are predilecția relațiilor cu interlopi, cu indivizi dubioși, dar experți în prădarea statului, cu tot ce contrazice valoarea, onestitatea, cinstea?
Rămân pe gânduri, iar gândurile, ca-n bancul ăla tâmpit, gem să mă dau jos de pe ele. Un tânăr își mărturisește, demn și disperat, dezgustul și frica de a mai trăi aici, fiindcă, dincolo de toate nenorocirile, în patria noastră evadată din comunism se reinstaurează spaima. Statul, care cheltuiește pentru uriașul aparat al serviciilor secrete mai mulți bani decât pentru sănătate și spitale, devine, pe zi ce trece, un tot mai evident stat polițienesc. Mă gândesc la ce mi-a spus ieri, în Ploiești, unde m-am oprit pentru o defecțiune la frâna mașinii, o cunoștință, azi om de afaceri. Practic, zice el, totul este un haos. Este imposibil să gândești un plan de afaceri, se minte enorm, politicienii de la conducere dau garanții, cu o nerușinare incredibilă, pe aberații pe care ei înșiși le contrazic a doua zi. Suntem, zice cu năduf omul, în plină anarhie. Anarhie? Tresar din nou așa cum am tresărit când, la București, o doctoriță care mi-a fost colegă de școală mi-a spus că spitalul ei, în faliment, fără medicamente și fără doctori și asistente, se va închide în curând. Nu mai are cine să-l salveze. Păi unde se tot duc banii? Unde naiba, întreb eu, sunt miliardele împrumutate de afară, de la FMI și băncile europene, unde sunt miliardele obținute prin jefuirea buzunarelor tuturor cetățenilor, jaf asasin pentru majoritatea oamenilor de rând, unde se duc banii luați ca bir de „solidaritate” de la săraci? Cine-i fărâmă așa de iute, în ce buzunare fără fund își află adăpost?
O tânără, pe care aș vrea s-o contrazic, s-o încurajez, să-i spun că nu-i totul pierdut e undeva, în abstractul unui ecran. Și apoi ce i-aș putea spune, cu ce argumente să-i demolez acel înfricoșător „emigrare sau sinucidere”? Mă uit bleg la toamnă, un cocoș năpârlit, cu penajul rămas pe jumătate, cântă în ogradă și parcă cerul, albastru și cristalin adineauri, capătă consistențe de lapte covăsit.
