Emigrăm în Albania?

Albania este de zece ori mai mică decât România și are de zece ori mai puțini locuitori. Decenii peste decenii, a fost coada Europei și ciuca ironiilor: albanezii aruncă în luptă și cel de al doilea tanc; de ce au pierdut albanezii războiul – era arcașul bolnav; culmea artei vânzătorului – un albanez kosovar să vândă unui sârb o jachetă NATO… Adevăru-i că, în materie de afaceri, albanezii au fost și sunt o adevărată forță: nu le-a vândut Victor Eftimiu imnul național (devenit „Himni falmurti”) deși nu erau ale lui nici muzica (Ciprian Porumbescu), nici textul (versurile lui Bârsan fiind doar traduse de Stavre Drenova)…
I-am privit întotdeauna cam de sus pe amărâții albanezi și, miloși, i-am ajutat în împrejurările grele ale începuturilor. În România a fost editat primul abecedar albanez (1844), la noi a funcționat prima lor tipografie (1886) și le-au apărut primele gazete. La construcția căii ferate Tirana-Durres a lucrat voluntar, în 1947, și brigadierul utemist Ion Iliescu… Se pare, însă, că greșim flagrant dacă păstrăm neschimbată imaginea de rubedenie scăpătată (limba albaneză zice-se că se trage din vechea dacă…) pentru o țărișoară în stare să dea acum lecții de supraviețuire onorabilă în context de acută criză mondială.
Două state balcanice conduse aproape un deceniu de doi foști membri ai Partidului Comunist, Sali Berisha (prim-ministru) și Traian Băsescu (președinte), raportează date statistice net diferite, deși-s urmarea traversării unor experiențe economico-financiare teoretic similare. Nimeni altul decât Steve Forbes a înșirat cu admirație cifre de-a dreptul neașteptate ilustrând evoluțiile din țara despre care circula gluma „Cum se numește albanezul cu un sac de grâu? Angrosist.” (De altfel, Sali Berisha a și fost invitat în redacția prestigioasei publicații „Forbes”, pentru a vorbi despre „miracolul albanez”.) Angrosiști, neangrosiști, albanezii au știut să manevreze cu mai multă înțelepciune decât marii economiști ai lumii și au adus venitul pe cap de locuitor de la 200 $ în 1992, la aproape 3.500 $ în 2012! Când mai toate economiile naționale dau înapoi ca racul, Albania raportează o creștere a produsului național cu 0,8% în 2012 și o estimare de 1,5% pentru 2013. Asta în situația în care țara se află între Grecia și Italia, state cu care întreține strânse legături economice și care, se știe, au mari probleme financiare.
N-or fi umblând în Albania câinii cu covrigi în coadă, dar evoluțiile pozitive sunt certe și surprinzătoare; care ar fi explicațiile? Întâia și de primă importanță: țara nu a apelat la serviciile FMI și nici n-a implementat sugestiile acestui for. Apoi: acolo funcționează o singură taxă de impozitare, doar de 10%, și un impozit pe salarii micșorat de la 35% la 10%. Dacă, în România, pentru o leafă de 1.000 de lei angajatul și angajatorul datorează statului 680 de lei, în Albania s-ar plăti numai 150 de lei. Printre consecințe: limitarea muncii la negru, lărgirea bazei de impozitare, diminuarea evaziunii fiscale, creșterea consumului. În Albania, TVA-ul este de 10% (!), față de 24% în România. Experiența a arătat că țările care au mărit cota TVA au înregistrat pierderi bugetare, în vreme ce impozitele reduse (paradoxal!) au efecte inverse.
98% din energia electrică albaneză este produsă de hidrocentrale. Țara cu mari probleme privind asigurarea cu energie a ajuns să exporte electricitate! Trebuie uitat, așadar, bancul de largă circulație „De câți albanezi e nevoie pentru a schimba un bec? De nici unul, fiindcă la ei încă nu s-a inventat curentul electric.” Extracția de petrol și gaze se încadrează între limite modeste, dar, oricum, Albania nici nu cumpără și nici nu vinde energie în pierdere. Se spune că și… se fură mai puțin! Bugetul național este înduioșător de mic (doar 3 miliarde $); cu atât mai mult este chibzuit la centimă și contractele internaționale sunt negociate și urmărite cu necesara responsabilitate. Iată, Bechtel a terminat autostrada Durres-Kosovo, construind 150 km în teren muntos, cu 20 de poduri și viaducte, cu un tunel de 5 km, în vreme ce la noi a finalizat abia 50 de km în șapte ani!
Ar exista deci, pentru români, soluția emigrării în Albania…