„El scrie, eu nu scriu”

Români fiind, sărim mai mereu calul sau, mai bine zis, ne opintim să ridicăm carul prăvălit în șanțul din stânga, spre a-l răsturna mintenaș în cel din dreapta. În urma reacției de stupoare și indignare națională, „s-a corectat” reducerea termenului de detenție în cazul elaborării unor lucrări științifice în pușcărie (de ce numai științifice?), cifra zilelor reduse micșorându-se până aproape de ridicol. Ori mături curtea „pensionului”, ori scrii o carte, tot pe-acolo-i – ceea ce echivalează cu recunoașterea deschisă a unei flagrante incapacității instituționale de apreciere atât a caracterului științific al tipăriturii, cât și a valorii ei în sine. Decât să ne complicăm cu evaluări contestabile, mai bine micșorăm brutal miza, astfel potolind elanul autorlâcului interesat. Numai că de ți-a ieșit borșul prea acru, tai din oțet, nu ascunzi polonicul! Oare în pușcărie nu pot fi scrise decât lucrări mistificate și de doi bani? Mari cărți ale omenirii au fost concepute fie în detenție, fie în arest la domiciliu! N-aș vrea să cred că doar atât valorează cartea în ochii legiuitorului, ci mai degrabă aș zice că este vorba despre o activitate deranjantă din start pentru o administrație cu atribuții și intenții strict punitive, nu prea dispusă să acorde credit și să recompenseze prestația intelectuală.
Pentru situația la care s-a ajuns până deunăzi – chiar dincolo de pragul ridicolului – vina este și a „autorilor” de după gratii, și a noastră, a tuturor, cu precădere a celor ce au îngăduit să se accepte drept „carte științifică” însăilarea lui Becali (a lui o fi?) „Iubirea milostivă și mântuitoare”, scrisă în 10 (zece!) ore, sau au luat în considerare lecții despre „Ascensiunea și prăbușirea băncilor” redactate de nimeni altul decât Dinel Staicu, condamnat tocmai pentru fraudarea Băncii Religiilor! Și fiindcă a venit vorba despre Becali: pentru crearea, îmbogățirea și îmbățoșarea bietului personaj, culpa este întrutotul națională. Amintiți-vă că votul nației la emisiunea „Mari români” a TVR l-a plasat pe Gigi pe locul 13, înaintea lui Caragiale, Iorga, Coandă, Enescu, Titulescu, Decebal, Cioran, Avram Iancu, Ion Creangă, Lucian Blaga, Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu ș.m.a. Becali pe locul 13 în aprecierea românilor, Noica, pe 99!
Nu trebuiesc uitate nici binecuvântările care prefațează operele „lui” Becali, datorate unor reputați mitropoliți în scaun. Bag mâna în foc că semnăturile au „rodit” în finanțele respectivelor mitropolii, desigur, ca donații din partea credinciosului mirean. Și, mai ales, nu-s de uitat declarațiile publice ale lui Becali însuși: „Îndrumătorul scrie cartea și tu o copiezi de mână după el și dai manuscrisul tău. Care-i problema?” Iat-o, după cum au evoluat lucrurile: în pușcărie pot ajunge, că așa-i viața, nu numai escroci intelectuali, ci și oameni de carte, care, în recluziune, nu se tâmpesc subit, ci rămân capabili să-și valorifice creator experiența în cercetare. Din pricina unor Becali & Staicu li se refuză, prin drastica minimalizare a recompensei, dreptul de a rămâne prezenți în câmpul științei – deși sancțiunea penală nu prevede astfel de îngrădiri. N-au decât să scrie – s-ar putea spune – numai că, în multe țări europene, astfel de activitate este firesc recunoscută și recompensată. La noi, a ajuns tratată ca un mizilic oarecare!
Apropo de Staicu: pe absolventul școlii de subofițeri de miliție de la Câmpina, multimilionar și acum în euro, de ce nu catadicsește nimeni să-l ia la întrebări despre teza lui de doctorat cu tema „Economia subterană”? Simplu: fiindcă Staicu nu mai contează în plan politic. Ia să fi fost un mahăr de partid, săreau imediat comițiile și comitetele dornice să dibuie plagiate! Adevărat, o astfel de cercetare ar prezenta maxim de interes dacă autorul, cu bogata lui experiență în tenebrele economiei subterane, ar dezvălui cum poți înșfăca 11 milioane pentru firme care n-au existat niciodată, cum este posibil să subtilizezi alte 11 milioane din contul Transgaz Mediaș, cum să falimentezi profitabil Banca Internațională a Religiilor, cum să-l escrochezi pe regele Abdullah al Iordaniei, cum să devii proprietarul casei de oaspeți a lui Ceaușescu etc. Numai că Staicu, fost președinte al SIF Oltenia (!), tratează chestiunea la nivelul principiilor și sub aura legalității, fără referiri la spectaculoasele sale combinații cât se poate de… subterane. Nimeni nu se întreabă cum și de ce (adică, mai exact spus, cât) prof. univ. Viorel Cojocaru figurează drept „coordonator” al mai tuturor cărților pușcăriașilor („el o scrie, iar eu, fără să scriu…”), și cum devine cu editurile acreditate CNSCIS: dacă ele au publicat cartea, îi acordă și girul științific (ar fi culmea!), dacă nu, atunci apariția cu pricina nu putea fi luată în seamă de administrația penitenciarelor. Sunt întrebări ce conduc spre impresia unei responsabilități mult mai ramificate. Văd că nu se pun. Asta-i situația.