– Deși a împlinit 102 ani, Constantin Onișoru își ia încă în serios rolul de tată, bunic și străbunic, dar și pe cel de cetățean al comunei Boroaia, fiind prezent la vot la fiecare scrutin organizat
– Dumitru Hriscu trăiește, la cei 88 de ani ai săi, din amintirile de pe front, într-o casă dărăpănată, pe una dintre ulițele orașului Liteni
Există oameni ce au reușit să învingă timpul și să-și asume un destin care, în ciuda greutăților, nu le-a furat plăcerea de a trăi. Există oameni pe care povara anilor i-a învățat să trăiască din amintiri.
Constantin Onișoru, din Boroaia, are 102 ani, dar nimic din ceea ce face sau ce spune nu îl recomandă ca o persoană care se îndreaptă, în liniște, spre apus. Celor care îl întreabă despre secretul longevității sale le răspunde simplu: „Cumpătarea”. O viață frumoasă trebuie să cuprindă, în opinia celui care a învins două secole, lucruri simple care îți dau liniștea necesară pentru a merge mai departe. Este pensionar de 46 de ani și are o pensie de numai 560 de lei. Pentru unii este o pensie mare, pentru Constantin Onișoru este o dezamăgire atunci când se gândește la cei peste 30 de ani de muncă.
Mândria lui au rămas însă cei patru copii, trei băieți și o fată, toți „realizați și cu școală”. Aflat la o vârstă venerabilă, Constantin Onișoru nu mai poate să se îngrijească singur. Cei patru copii pe care îi are vin, pe rând, la Boroaia să-și însoțească tatăl căruia „nu i-a plăcut niciodată singurătatea”.
„Tatăl meu a avut aceleași griji ca orice alt om normal. A fost însă un om foarte ponderat și pragmatic, planificat și modest. A fost administrator la un gostat lângă Târgu Neamț care avea sector zootehnic, vegetal și mecanic. Toate erau administrate de tata”, povestește fiul cel mare, Mihai Onișoru, colonel în rezervă și fost comandant al garnizoanei Botoșani.
Acesta îi este recunoscător tatălui, care se asigura ca de fiecare Paști și Crăciun copiii să aibă ținute noi. Destinul a făcut ca, după ani de zile, Mihai să devină comandantul unității militare în care tatăl său și-a satisfăcut stagiul militar. În armată, Constantin Onișoru a fost vizitiul comandantului de regiment. Priceperea și dragostea pentru animale i-au atras aprecierea superiorilor săi. Cea mai grea perioadă pentru familia Onișoru a fost, fără îndoială, perioada războiului, când au fost evacuați și nevoiți să se mute la Slobozia, la sute de kilometri de casă.
– Cetățean de onoare al comunei Boroaia
Constantin Onișoru a urât dintotdeauna singurătatea. Își amintește că s-a căsătorit târziu, când împlinise 30 de ani, din cauza vremurilor grele în care i-a fost dat să-și petreacă tinerețea. Din 1993, de când soția sa a murit la vârsta de 75 de ani, copiii sunt cei care nu-l lasă nici o clipă singur. Îi place foarte mult să fie vizitat de foștii și actualii vecini, pentru că, în urmă cu patru ani, „băiatul care este general și profesor universitar la București” și care îi poartă numele i-a cumpărat o casă mai aproape de centrul comunei. A regretat despărțirea de casa în care și-a crescut copiii, dar nu a putut refuza șansa de a fi mai aproape de tot ce se întâmplă la primărie. Interesul pentru viața politică locală și nu numai a făcut ca bătrânul să aibă mereu vizitatori dispuși să-și asculte opiniile tranșante cu privire la greșelile politicienilor.
În luna în care a împlinit 100 de ani, în mai 2005, Constantin Onișoru a devenit cetățean de onoare al comunei Boroaia. Primarul Vasile Berariu este de părere că acesta este un om deosebit în primul rând prin atitudinea pe care o are față de cei din jur și un model de vitalitate pentru localnicii din Boroaia. Ca dovadă, nu se dă în lături „să fure” o cafeluță sau un păhărel de vin
Constantin Onișoru se consideră un norocos. Are șapte nepoți și doi strănepoți care îl vizitează, dar și patru copii care îl fac să uite de lipsa de recunoștință din partea statului care îi oferă o pensie de doar 560 de lei. Cine întreabă de Constantin Onișoru este îndreptat spre casa din Boroaia cu drapelul arborat pe fațadă.
„Când am pus drapelul la poartă, oamenii au ieșit din crâșmă și au întrebat dacă a murit moș Costică pentru că nu sunt obișnuiți să vadă așa ceva pe casă”, își amintește Mihai Onișoru.
Optimiști, membrii familiei Onișoru din Boroaia se gândesc deja la aniversarea celor 103 ani ai lui moș Costică. Până atunci, acesta se va prezenta conștiincios la alegerile europarlamentare din 25 noiembrie.
– Pensionar de la vârsta de 26 de ani
Dumitru Hriscu este pensionar de 62 de ani. Bătrânul în vârstă de 88 de ani, din orașul Liteni, și-a dedicat toată viața celor din jur. Convins parcă de faptul că o căsnicie nu este făcută pentru el, încă de la 26 de ani a devenit „părinte” pentru nepoții săi.
Pentru 175 de lei, deși la o vârstă venerabilă, moș Dumitru are grijă de un nepot bolnav psihic. O sumă mult prea mică pentru un efort atât de mare. Veniturile bătrânului sunt completate de indemnizația pentru statutul de veteran pe care îl are și de pensia de invaliditate, cumulat aproximativ 600 de lei. La prima vedere, mulți l-ar invidia pe Dumitru Hriscu pentru aceste pensii
Trăiește într-o casă dărăpănată, pe una dintre ulițele orașului Liteni, modest, tăcut și din amintirile care nu-i dau pace. Trauma războiului pare să-l marcheze chiar și acum, după mai bine de 60 de ani. Nu-i place să vorbească mult și cu străinii nu vorbește niciodată neîntrebat.
„În al doilea război mondial eram în armata care a ajuns până aproape de Odessa. Acolo am rămas fără pulpa unui picior. Am stat mult prin spitale până am ajuns acasă. Nu credeam că o să mă mai întorc”, povestește cu nostalgie Dumitru Hriscu.
Handicapul fizic l-a împiedicat să lucreze la CAP, pământ pe vremea comuniștilor nu a avut, deci a fost tratat ca atare. S-a încăpățânat să aibă grijă de alții, în ciuda problemelor de sănătate. Neavând copii, s-a înconjurat de nepoți.
– Plânge pentru prizonierul rus pe care nu a putut să-l salveze
Oricui îi cere să relateze o întâmplare de pe front îi spune, cu ochii în lacrimi, povestea prizonierului rus. Este povestea unui om care nu a crezut în regulile nescrise și urâte ale războiului. A întâlnit un soldat rus, rănit, pe marginea unui drum și a crezut că singurul gest pe care ar putea să-l facă este să-l ducă la spitalul din cadrul comandamentului românesc din zonă.
„L-am luat în spate și m-am gândit că dacă îl duc la spital, îl fac prizonier, dar dacă îl las în șanț nu are cum să trăiască. Pe drum, m-am întâlnit cu un soldat român din Oltenia. Mi-a zis că un rus nu merită efortul, a scos pistolul și l-a împușcat. Nu am putut zice nimic, dar îmi pare tare rău că nu l-am putut salva”, își amintește Dumitru Hriscu.
S-a întors acasă și a primit pensie de invalid de război numai până când comuniștii au ajuns la putere. Până în 1989, a trăit numai dintr-o mizeră pensie de urmaș. Astfel, nu și-a mai putut ridica o casă adevărată, iar acum este prea târziu să se mai gândească la asta. Cei 25 de ari de pământ primiți din partea statului pentru participarea la război sunt dați în grija nepoților. Treptat, a devenit „bunicul tuturor”, omul care își farmecă nepoții cu povești din război.
