La Conacul Domnesc din Șcheia au fost premiați aseară 10 suceveni care au făcut performanță în domeniile în care activează, oameni speciali, inimoși, care ar trebui să reprezinte repere ale societății de astăzi. 10 suceveni care fac lucruri deosebite pentru comunitățile din care fac parte și care merită să fie dați drept exemplu. 10 oameni cărora organizatorii Galei „Top 10 Suceveni” (Monitorul de Suceava, Camera de Comerț și Industrie Suceava, Federația Patronală a Întreprinderilor Mici și Mijlocii Suceava și Complexul Turistic „Conacul Domnesc”) le-au mulțumit organizând o gală pentru ei. Vedetele serii au fost ei, acei 10 suceveni pe care circa 450 de oameni care au ales să participe la Gala de aseară i-au aplaudat cu căldură. Gala „Top 10 Suceveni” este un eveniment exclusiv caritabil, eveniment care promovează și susține performanța. Anul acesta, toți banii care au rezultat din licitațiile ce s-au organizat în cadrul evenimentului vor ajunge la tânăra Ioana Sorina Amariței, în vârstă de 19 ani, țintuită într-un scaun rulant în urma unui accident rutier. Sorina nu își dorește o viață în care fiecare pas ar putea fi o povară pentru cei din jur. Ea își dorește să continue terapia și să muncească mult pentru a-și atinge visul de a fi independentă, de a studia psihologia pentru a putea, la rândul ei, să ajute alți oameni. Participanții la Gala „Top 10 Suceveni” 2017 pot face ca visul tinerei de a putea merge din nou să poată fi îndeplinit. Organizatorii, dar și Sorina le mulțumesc tuturor oamenilor pentru implicarea și dăruirea de care au dat dovadă. Sorina va continua terapia și va reuși să facă primii pași și datorită dumneavoastră.
Cei 10 laureați ai Galei „Top 10 Suceveni”, ediția a VI-a, merită să fie cunoscuți și apreciați, aplaudați nu doar de câteva sute de oameni, ci de un județ întreg și nu numai, așadar vă invităm să faceți cunoștință cu ei:
1. Pascal Garnier, francezul care a dus Putna cu un pas înainte
Putna este noua lui casă, iar România țara de adopție. A simțit că este bine primit și că se poate implica în viața comunității încă de la bun început, iar tot ceea ce a făcut în cei 12 ani de când s-a stabilit în Bucovina nu face decât să confirme că Putna îi vine ca o mănușă.
Pentru Pascal Garnier, un francez în vârstă de 44 de ani, trecutul apropiat, prezentul, dar mai ales viitorul se leagă strâns de Putna, un loc pe care îl consideră sfânt. De altfel, toți turiștii pe care i-a adus din țara natală pe meleagurile din Bucovina au ca punct de oprire Mănăstirea Putna, acolo unde Pascal le explică istoria locului și cine este Ștefan cel Mare și Sfânt.
„Pentru a putea înțelege cine este acest domnitor extrem de important în istoria românilor, le explic că este o combinație între Ioana d’Arc, Napoleon și Charles de Gaulle. Prima pentru apărarea creștinătății, al doilea pentru că a organizat un stat stabil și puternic, iar cel de-al treilea pentru că a fost extrem de important pe partea de rezistență. În felul acesta le dau niște repere cunoscute, iar turiștii francezi nu vor uita niciodată cine e Ștefan cel Mare și Sfânt”, a povestit Pascal Garnier.
Chiar dacă turismul este prima dragoste, francezul este implicat în foarte multe proiecte locale. Unul dintre ele a cuprins amenajarea unui traseu turistic și amplasarea de panouri informative. Parte din bani au venit din Franța, iar ceilalți au reprezentat partea de contribuție a oamenilor din Putna.
Și pentru că promovează România autentică, recent a cumpărat o casă veche de peste 100 de ani. Nu o vrea pentru el, ci are de gând, după restaurare, să o ofere comunității locale pentru a amenaja o casă-muzeu. E un proiect în care sunt implicați reprezentanții autorității locale din Putna, ai Universității „Ștefan cel Mare” Suceava, ai Muzeului de Istorie al Bucovinei, dar și voluntari.
Proiectele pe care Pascal Garnier le-a pornit sunt mult mai numeroase, în domenii culturale, educative sau sportive, și de aceea când este întrebat de prietenii din Franța dacă nu îi este dor de casă le răspunde simplu: „Nu am timp să-mi fie dor”.
2. Solo, tânărul care ar trebui „multiplicat” de sute de ori dacă s-ar putea
Se numește Gheorghe Sologiuc, are 32 de ani și a reușit să câștige un post de consilier local independent în una dintre cele mai importante localități ale județului – Câmpulung Moldovenesc.
Este un activist de mediu convins, un om al muntelui, al sporturilor extreme și promovează Bucovina din toți rărunchii.
Își dorește ca pădurile să nu mai fie tăiate atât de mult și de irațional, ca turiștii care vin la noi să aibă trasee montane marcate și nu mai vrea să vadă oameni care aruncă gunoaie pe munte și desconsideră natura. Iar pentru a schimba ceva se implică direct.
Solo este unul dintre oamenii care merg pe munte cu sacul după ei, pentru a strânge gunoaie. Are alături de el și prieteni care fac la fel, iar imaginile cu aceste acțiuni au fost intens promovate pe rețelele de socializare. Nu pentru a se lăuda, ci pentru a-i face și pe alții să înțeleagă.
Tot Solo este cel care nu a ezitat să sesizeze de-a lungul timpului tăieri ilegale, fără a ține cont de riscuri.
De numele lui Gheorghe Sologiuc se leagă și competiția de motociclism Hard Enduro Bucovina. Un concurs pe care l-a inițiat împreună cu un amic și care a crescut enorm în cinci ani.
Tânărul consilier local și-a mai pus în practică o idee interesantă. S-a gândit la turiștii care ajung la Câmpulung și nu prea au ce face. Traseul Belvedere, care duce într-o zonă înaltă, de unde se vede tot orașul, Rarăul, dar și alte vârfuri, este gândit de Solo. Ajutat de prieteni, Gheorghe Sologiuc a început marcarea acestui traseu.
Tânărul câmpulungean a ajutat și oameni să-și îndeplinească visuri. Un tânăr infirm de un picior a ajuns pe Pietrele Doamnei, dar a făcut și escaladă, ajutat de Solo.
Protestul pentru deblocarea investiției la pârtia din Câmpulung Moldovenesc, la care au participat în jur de 1.000 de oameni, a fost inițiat de un grup de tineri printre care s-a aflat și Solo.
Gheorghe Sologiuc nu are pretenția că uneori nu greșește, însă chiar dacă o face este pentru că își dorește enorm să schimbe lumea în care trăim.
Este tipul de tânăr care ar trebui „multiplicat” de sute de ori dacă s-ar putea.
3. „Casa Luminii”, club pentru copiii din Siret înființat de o familie de germani
Esther și Ștefan Armer, de origine germană, au transformat în anul 2014 un club de noapte din Siret, o clădire veche de peste 80 de ani, într-un club de petrecere a timpului liber pentru copiii ai căror părinți sunt plecați în străinătate, copii care au nevoie de iubire, de un mentor, de un loc în care să socializeze și să fie valorizați. 200 de suflete și-au legat destinele în ultimii ani de Lighthouse – Casa Luminii, locul în care sunt amenajate o cafenea pentru elevi, un club al micilor exploratori, un loc în care copiii au acces la diferite jocuri, își fac lecțiile sau învață să cânte la un instrument.
La clubul amenajat de familia Armer cu ajutorul sponsorilor, mulți din străinătate, dar și din țară, copiii și tinerii își deschid sufletul pentru a primi lumină, pentru a zâmbi și pentru a spera că mâine va fi mai bine decât astăzi. Soții Armer, de peste 15 ani în România, sunt convinși că ceea ce se clădește bun în inima unui copil rămâne acolo toată viața. „Părinți, nu plecați din țară! Investiți mult timp în educația copiilor voștri, faceți petreceri, excursii. Fără mulți bani, poți să faci lucruri importante pentru copii. Investiți timp în creșterea copiilor!”, este mesajul lui Ștefan Armer, în timp ce Esther spune că părinții trebuie să fie un exemplu pentru copii, „și asta nu pot să o facă dacă sunt departe.”
De aceea au venit la Siret, unde sunt multe familii destrămate, mulți copii care tânjesc după o îmbrățișare, după o vorbă bună, după o încurajare. Pentru copii, voluntari, lideri și angajații de azi, Casa Luminii înseamnă dragoste, odihnă, bucurie, pace. Tinerii care vin la club sunt foarte încântați că pot să facă ceva creativ în timpul liber. Autoritățile din Siret sunt încântate de proiectul inițiat de familia de nemți, un proiect pilot demn de urmat. Chiar dacă vremurile nu sunt tocmai ușoare și viața aspră pe care o duc mulți copii din Siret le aduce suferință și tânjesc după atenție și dragoste, Esther și Ștefan sunt optimiști. Casa Luminii va fi mereu pentru copii un loc al iubirii și speranței.
4. Poetul care „dă folk la case și la școli”
„A scrie poezii e ca și cum ai face striptease. Te dezbraci în mijlocul orașului, prezinți oamenilor sufletul tău gol așa cum este. Unii îl scuipă, îl calcă, alții îl ridică, îl șterg de praf“, mărturisea poetul Sorin Poclitaru, din Gura Humorului.
Iar el s-a „dezbrăcat” în public, în ultimii ani, în nu mai puțin de 21 de cărți de poezie, sute din poeziile sale fiind cântate de peste 120 de folkiști din toată țara.
Sorin Poclitaru este, de altfel, poate cel mai cunoscut promotor al folkului și a transformat micuțul oraș Gura Humorului într-o capitală a oamenilor cu chitare care cântă poezii.
La Humor au loc lună de lună concerte de folk, mai multe decât în orice alt loc din țara asta. Acum aproximativ trei luni, a avut loc a II-a ediție a Târgului de folk de la Gura Humorului, organizat tot de Sorin. 25 de folkiști din toată țara, trei zile de concerte.
Duminică de duminică, de aproape patru ani, se duce la radio și timp de două ore „dă folk la case”, iar de anul trecut a demarat un proiect inedit: „Să dăm folk la școli“. Își ia cu el unul, doi, cinci folkiști și merge prin școli generale, licee, și le arată copiilor cum e treaba cu poezia cântată. Și, știți ceva, prinde! Când vezi o sală de copii cântând împreună cu artistul de pe scenă, e clar că prinde. Și tocmai asta l-a determinat să-și ducă proiectul în zeci de școli, ajungând chiar și prin alte județe, și să cutreiere toată țara cu armata sa de folkiști.
„Eram la o spălătorie auto, iar pe CD-ul din mașină rula albumul «Folk din pana mea». Băiatul care spăla mașina spune: «Da, foarte fain. Ce religie?». «Folkiști!», răspunde tatăl meu. Băiatul se uită mirat la noi: «Da, n-am mai auzit, unde aveți biserica?», «La Gura Humorului»”, întâmplare adevărată povestită la Târgul de folk de un tânăr folkist.
5. Metamorfoza Spitalului de Urgență Suceava
Există un loc în care oamenii trebuie să ia zi de zi decizii despre viață și moarte, într-o luptă contra cronometru. Un loc în care ne agățăm de viață și așteptăm ajutor de la cei care ceas de ceas își testează limitele. Un univers în care totul se trăiește la intensitate maximă, în care suferința, știința și arta de a face bine sunt peste tot. Este un conglomerat care pulsează de viață, cu aproape 1.400 de angajați, dintre care mai mult de 200 sunt medici. Garda unui medic durează în medie 33,3 ore și, lunar, trebuie să facă măcar două gărzi. În realitate, medicii fac între cinci și 10 gărzi pentru a fi acolo pentru cei peste 300.000 de pacienți, care trec anual prin spital.
Spitalul nostru are o jumătate de secol de viață. La inaugurare, în 1966, era unul dintre cele mai moderne din țară. Astăzi, după o perioadă extrem de dificilă a existenței sale, este din nou în top. După Revoluție, au fost vremuri când nu găseai o aspirină în spital. Când pacienții puteau să moară până să ajungă să fie consultați pentru că fiecare secție avea urgența ei, asigurată de medicii de gardă. Dacă un pacient cu infarct era dus din eroare în altă secție, până ajungea unde trebuie putea să moară.
Astăzi, toți pacienții ajung în spital printr-un singur loc: Unitatea de Primiri Urgențe. Unii vin pe picioarele lor. Alții, cu taxiul sau cu ambulanța. Urgentiștii și specialiștii vin aici să-i consulte, 24 de ore din 24.
Viața celor care intră pe ușă este în mâna medicului, indiferent cât este ceasul sau cât este de obosit. Dotarea și echipamentele sunt ca în spitalele europene. Astăzi, la Suceava se curăță vasele creierului, se tratează epilepsia și se operează hernia de disc, lucruri de neimaginat în urmă cu 4-5 ani. Medici tineri, școliți în România și în mari clinici din Europa și din lume, au fost atrași să vină să facă performanță la Suceava.
Iar cel care s-a ocupat de ”înarmarea” spitalului cu cele mai eficiente arme în lupta cu moartea este managerul Vasile Rîmbu. Inteligent, ironic, arogant, detestat sau admirat, însă apreciat unanim pentru ceea ce a reușit să facă în nouă ani la Spitalul de Urgență Suceava.
6. Petru Crăciun, profesorul cu stea în frunte
Nu mi-a fost profesor, dar, cu siguranță, este unul dintre dascălii pe care mi i-aș fi dorit să-i am. E un profesor plămădit din praf de stele, care imediat te convinge că imensitatea și frumusețea Universului merită orice efort.
În căutare de noi modele l-am descoperit pe profesorul Petru Crăciun, inspector școlar și profesor de fizică la Fălticeni, arma secretă a olimpicilor la astronomie și astrofizică.
De mai bine de 15 ani, profesorul dr. Crăciun îi învață pe elevii suceveni astronomia și astrofizica, la cercul său de la Palatul Copiilor. Dădăcește de la micuți de grădiniță, până la elevi capabili de performanță, pentru care înlesnește calea spre performanță și medalii internaționale.
„Nu e ca la oră, monoton, ci este o dinamică. Nu mă supăr când mă întrerup, vorbesc, sunt spontani. Trebuie să-i atragi pe copii pentru a veni din pasiune, pentru că vin sâmbăta, vin vineri seara. Îi laud atunci când au nevoie, îi încurajez atunci când sunt dezamăgiți, tot timpul le găsesc o vorbă bună. Nu știu, dar simt că și ei țin la mine. Da. Așa simt eu”, mărturisea Petru Crăciun despre copiii săi de la Palat.
Învățământul românesc are multe hibe, însă când vine vorba despre astronomie și astrofizică reușim să producem agitație pe plan mondial.
De aproape 10 ani, Petru Crăciun este coordonatorul lotului național, care reprezintă România la olimpiadele internaționale de profil. An de an, elevii români se întorc cu medalii strălucitoare, iar Petru Crăciun a contribuit din plin la performanța lotului național.
Elevii îi sunt recunoscători și chiar au ajuns să-și facă un capital de mândrie din faptul că îl au ca profesor.
Iar când nu este la școală, la Inspectorat sau la Palat, Petru Crăciun face ce face și tot de astronomie se „lovește”.
De aproape 10 ani organizează tabăra națională „Marian Dacian Bica”, de la Voroneț, o întâlnire cu elevi din toată țara, unde se sădesc semințele pentru viitoarele elite din domeniu.
7. Ciprian Iriciuc, omul care a transformat într-o medalie o grea încercare a vieții
Piedicile și încercările vieții sunt, pentru unii oameni, doar un stimulent pentru a o lua de la capăt și a se autodepăși. Puțini pot face asta, iar cei care reușesc sunt exemplele pe care ar trebui să le urmăm în viață. Căpitanul Ciprian Iriciuc trăiește cu schije în corp, după ce a fost la un pas de moarte în Afganistan, însă asta nu l-a dărâmat.
Suceveanul este unul dintre medaliații de la ediția din acest an a Jocurilor Invictus, dedicate militarilor răniți în teatrele de operații – locul III la proba de rezistență la disciplina canotaj în sală.
Căpitanul Ciprian Iriciuc este genul de om pentru care viața s-a confundat cu sportul. A jucat handbal opt ani, fiind unul dintre artizanii primei promovări a echipei Universitatea Suceava în primul eșalon.
După handbal și-a dorit altceva și a ales armata. Așa a ajuns militar la vânători de munte. În 2011 a participat la prima misiune în Afganistan, după care, în 2015, a urmat a doua.
Se afla într-o misiune de patrulare pedestră, în calitate de comandant de pluton, în apropiere de aeroportul Kandahar, când un vehicul capcană a explodat lângă militari.
Șase dintre militarii din pluton au fost răniți, din care doi grav. Printre ei și Ciprian Iriciuc. Mai multe schije i-au intrat în umăr, torace, șold și plămâni. Au urmat o lună de spitalizare și două intervenții chirurgicale.
Când a ieșit din spital, a ales să se întoarcă în Afganistan, pentru a-și duce la final misiunea.
Suceveanul a rămas până astăzi cu o parte din schije în corp. La comisiile medicale la care a mers i s-a spus că este mai bine și mai puțin riscant ca schijele să rămână acolo unde sunt.
Are restricții legate de expunerea la frig și este apt limitat ca militar.
I s-a propus să participe la selecția pentru Jocurile Invictus 2017 și a acceptat fără nici o ezitare.
Nu a avut pregătire în canotaj, dar antrenorii i-au văzut potențialul și l-au orientat spre această disciplină.
Marea performanță, medalia de bronz, a obținut-o la proba de rezistență, de 4 minute.
Pentru Ciprian Iriciuc cel mai important este ce urmează. Se pregătește intens pentru ediția din 2018 a Jocurilor Invictus, unde speră la o figură chiar mai frumoasă.
8. Viviana, campioana din barca regină a canotajului
În urmă cu zece ani, când a luat contact cu lumea canotajului, a fost pe punctul de a renunța. Și nu pentru că o speriau antrenamentele, ci pentru că dorul de casă era prea mare. Așa că a pus mâna pe telefon, și-a chemat tatăl la Iași, acolo unde se afla în cantonament, și s-a întors acasă, la Botoșănița Mică – Grămești. Pentru Viviana Bejinariu aveau să urmeze câteva luni de reflecție, în care s-a gândit la vorbele antrenoarei, anume că are potențial uriaș pentru acest sport.
Iar decizia pe care a luat-o nu o regretă nici un moment. Cele peste 50 de medalii pe care le-a cucerit de-a lungul timpului în competițiile naționale și internaționale sunt o dovadă a faptului că a ales drumul corect în viață.
După ce a urcat pe prima treaptă a podiumului de premiere în competițiile mondiale de dublu și patru vâsle, Viviana a făcut pasul spre barca regină a canotajului, de 8+1, în primăvara lui 2017. A fost, cum se poate altfel, o nouă alegere inspirată, iar împlinirea a venit la Sarasota, în SUA, unde alături de celelalte coechipiere a cucerit aurul mondial la senioare.
„Toate supărările din an au trecut atunci pe moment, am țipat de bucurie și eram cele mai fericite”, a descris Viviana momentele de după trecerea liniei de sosire.
Până să ajungă la clipele astea speciale, tânăra canotoare a muncit din greu, după un program strict, care nu lasă loc distracției.
„Ne trezim la 6.30, avem micul dejun la 7 fără un sfert, până la 8 puțină pauză, la 8 începe primul antrenament, care durează două ore, două ore și ceva, prânzul, o oră de somn, începem cu forța la 3.30, după care la 5 ieșim iar pe apă, cina, masaj sau recuperare și somn”, este descrierea pe scurt a unei zile de antrenament.
Modestă și timidă, Viviana spune că încă nu a realizat nimic, iar când afirmă acest lucru se gândește la modelul pe care îl are din canotaj: marea campioană Elisabeta Lipă.
Suceveanca își dorește măcar o medalie olimpică de aur, iar Elisabeta Lipă crede că există premise pentru ca acest vis să devină realitate: „Atâta timp cât ajungi să guști din victorie nu ai cum să lași garda jos și eu sunt ferm convinsă că de acum încolo mobilizarea va fi mai mare”.
9-10. Ionela și Gianina, „gemenele” succesului
Succesul se trăiește dublu. Iar Ionela Lehaci și Gianina Beleagă pot confirma cel mai bine acest lucru. În toamna acestui an, pe tărâm american, la Sarasota, în Florida, cele două fete au trăit cea mai frumoasă poveste de până acum a vieții lor.
Barca de două vâsle ușoare în care au urcat Ionela și Gianina a trecut prima linia de sosire în cursa care avea să fie cea mai importantă de până acum pentru ele, cea de la Campionatul Mondial.
Chiar dacă nu au plecat din postura de favorite, fetele au crezut în steaua lor încă dinainte de a trece Oceanul. „Gemenele”, așa cum au fost numite de ziariștii români, au arătat ca o echipă pe tot parcursul competiției, iar rezultatul a venit firesc pentru ele.
„La fiecare interviu pe care l-am dat înainte de plecare la Campionatul Mondial reporterii ne întrebau ce așteptări avem, iar eu le-am spus că vrem o medalie, vrem aurul, și uite că l-am luat”, a rememorat Ionela Lehaci.
A fost completată imediat de colega de barcă, Gianina Beleagă: „Nu ne-am mai gândit că Noua Zeelandă are record sau că Marea Britanie ne-a bătut la Europenele de anul acesta. Noi ne-am dus să vedem ce o fi și a fost cum am visat”.
Pentru a ajunge la acest succes, fetele au muncit din greu, cel puțin 5 ore de antrenament pe zi, adică vâslit pe apă, la sala de forță, alergare sau vâslit pe simulator dacă afară condițiile nu permiteau derularea antrenamentului.
Ionela și Gianina zâmbesc acum, după un an de excepție, în care în afara titlului mondial la senioare au mai cucerit și titlul european și mondial la tineret. Totuși, nu tot timpul a fost doar lapte și miere.
Anul trecut, înainte de Jocurile Olimpice de la Rio, din Brazilia, au trecut printr-un moment extrem de dificil.
„Am reușit să ne regăsim și să ne reglăm și ne-am și calificat la Olimpiadă, lucru îmbucurător pentru noi, dar nesperat pentru alții”, a arătat Ionela. Calificarea la Jocurile Olimpice a fost o adevărată performanță și nu doar atât, le-a demonstrat că dacă își doresc ceva, pot obține.
„Am reușit să ne adunăm pe ultima sută de metri, cu două săptămâni înainte de Jocurile Olimpice, și asta ne-a demonstrat că prin orice greutăți trecem, la final munca va fi răsplătită”, a opinat și Gianina.
Odată lăsate în urmă problemele, fetele s-au concentrat pe obiectivele din 2017, pe care le-au atins pas cu pas. Împlinirea a venit în luna octombrie, când din anonime au devenit un reper, echipajul pe care vor să-l bată celelalte competitoare.
Clipele trăite la Sarasota nu vor fi uitate niciodată. Așa încât să le lăsăm să spună ce au simțit: „Ionela se bucura în spatele meu, mă bucuram și eu pentru că știam că e medalie și orice medalie ar fi fost era un rezultat foarte bun pentru noi, iar când mi-a arătat Ionela pe tabelă că e locul 1 am început să plâng, să țip, e un sentiment pe care nu pot să-l descriu în cuvinte”.
Ionela are puterea să glumească și o tachinează pe Gianina ori de câte ori are ocazia: „Având în vedere că eu stau în barcă în spatele ei, am trecut linia de sosire prima, deci am ieșit campioană mondială înaintea ei”.
Nu e motiv de supărare, iar fetele știu că doar împreună se pot menține la acest nivel ridicat. Știu că până la scopul principal pe care și l-au propus mai au de muncit foarte mult, dar nimeni și nimic nu le împiedică să viseze cu ochii deschiși.
„Visul suprem e aurul la Jocurile Olimpice. Suntem o echipă, gândim la fel, iar scopul nostru este cel mai important și trebuie să trecem peste chestiile mici, peste certuri sau alte neplăceri, pentru a ne îndeplini visul”, au spus Ionela și Gianina.
Pe drumul spre aurul olimpic, fetele au și un reper. Se numește Angela Alupei, dublă campioană olimpică cu barca de două vâsle ușoare a României, la Sydney, în 2000, și Atena, în 2004.
De fiecare dată când are prilejul, fosta campioană olimpică le susține pe Ionela și Gianina și le ține pumnii la fiecare cursă, mai ales că știe cum se manifestă emoția pe podiumul de premiere.
„Dacă la vârsta asta au ajuns campioane mondiale la senioare, eu cred că au potențial, iar dacă se țin de treabă au toate șansele să ne depășească”, este concluzia Angelei Alupei.
