Ei, și ce?

Primărița Bucureștilor se miră că-i luată la întrebări privind poluarea Capitalei, câtă vreme Clujul e mult mai poluat și nu-l vede nimeni. Probabil nu știe că Iașul le-ntrece pe amândouă – fapt oarecum explicabil, câtă vreme șosea de centură pentru camioanele grele s-a făcut doar pe-o parte a orașului, jumătatea cealaltă de drum rămânând doar promisă din alegeri în alegeri… și-atât. Dar ce facem cu poluarea sonoră, care a potopit toată România? Pe asta chiar că n-o vede (adică, aude) nimeni! Și nu-i vorba numaidecât de avataruri ale civilizației citadine, de imposibilități tehnice, de cine știe ce investiții – pur și simplu, e-o chestiune care ține de bun-simț și de educație. Atât! La mine în cartier intră în acțiune, mai cu seamă noaptea, o sinistră teroare sonoră. Când trece automobilul cu pricina, se zguduie casele și se cutremur plopii. Până și mâțele mele tresar din somn panicate și se-nghesuie a spaimă una în alta. E-o bombă sonoră înzestrată cu boxe de stadion și muzica s-aude până la Turtucaia. De fapt, nu chiar muzică, fiindcă „riveranii” (cum denumesc autoritățile locatarii cutărei străzi, de parc-am fi în Veneția) nu recepționează decât partea ritmică – recte, toba mare: boaf-boaf-boaf. Chiar aș fi curios ce construcție componistică se brodează pe astfel de schelet sonor, dar n-ai cum afla, fiindcă urechile noastre martirizate nu beneficiază decât de bușeala seacă a timpanelor: rap-rap-rap. Așa că definiția școlerului lui Caragiale („muzica este cea care cântă, dom’le”) vine ca nuca-n perete: în cazul nostru, nimeni nu cântă, nimic nu se cântă, totu-i un răget și-o bubuială. Nici precizarea lui Marius Chicoș Rostogan nu lămurește chestiunea („muzica iaște aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut”), fiindcă nu de gâdilat avem parte (și încă „în mod plăcut!”); cel mult de somația milităros-imperioasă „trezește-te și ține pasul pe tobă!” Care tobă i-a prilejuit aceluiași Caragiale un delicios foileton (în „Moftul român”) din care aflăm că toba mare de la București a fost meșterită de Stradivarius și că la un instrument similar cântă, când e bine dispus, țarul Rusiei (evident, viziune protocronică prefigurând isprăvile viitorului dirijor de fanfară Elțin, dar și ale solistului Putin). Deși s-ar cuveni să mă preocupe mai degrabă insomniile noastre maltratate decât șoferul lumpen-meloman, mă-ntorc și zic: băiatului ăsta de la volan ce-i trebuie așa risipă de decibeli? El, cu ce se alege? Și cum de rezistă? Că dacă până-n casele noastre s-aud asemenea urlete ritmate, ce-o fi în habitaclul jeep-ului cu care defilează triumfător noapte de noapte? Dacă muzica este „arta de a îmbina în mod armonios sunete, pentru a exprima idei și sentimente” (DEX), apoi eternul boaf-boaf, chiar asezonat cu niscaiva note adiacente, numai sentimente n-are cum să exprime, darămite idei! Singurul eventual rudiment de idee, sugerat nu de muzica în sine, ci de supralicitarea volumului sonor, ar fi acela că posesorul jeep-ului există, digeră, acționează și, obligatoriu, se cuvine să luăm act de prezența lui pe Terra. „Cum, bă, voi n-ați auzit de mine? Iată-mă-s!” Băiatul nostru (că la volan e-un tinerel cu cioc și coșuri) n-are alt mijloc de a se remarca în societate, fiind în toate mediocru și insignifiant, drept pentru care încearcă să-și semnaleze prezența făcând boxele să urle. Atâta poate. Atâta face. Deci, ar fi vorba pur și simplu de-o tară psihică. În cartea ce i-am publicat-o cândva la „Junimea” profesorului Brânzei („Itinerar psihiatric”), fostul director al Socolei rezervă un întreg capitol subiecților ce acordă excesivă atenție propriului eu, ignorând restul lumii (cazul de mai sus). Dar mă-ntreb cum de tolerează Poliția bombele sonore pe roți, fiindcă-i imposibil, într-un astfel de infern al decibelilor răsturnați cu carul, să conduci preventiv, să auzi, să interpretezi și să reacționezi la semnalele din trafic și chiar… să respiri fără nod în gât și jar în urechi. Practic, la volan se află un surd. Iar surzii nu primesc permis de conducere! Puștiul, băiat de bani gata, otrăvește sonor nopțile unui întreg cartier și nimeni nu-i spune nimic, nu-l atenționează, nu-l sancționează. Țara lui Papură Vodă! Parlamentul a votat, cândva, lege nouă pentru protecția liniștii publice. Ei, și ce?