Ei n-o merită!

„Da, sunt naționalist” se intitulează o poezie a mult regretatului Grigore Vieru. Subscriu și mă declar naționalist fără nici o rezervă, dacă asta înseamnă, cum spunea poetul, să-ți iubești țara, să-i respecți poporul, tradițiile, limba, istoria. Am citit mai demult un articol din „Evenimentul zilei” în care zestrea culturală a românilor („realizări minore la scară europeană”) este ridiculizată și persiflată la modul găunos-arogant și vădit tendențios. Păstrez articolul: reprezintă o adevărată culme a antiromânismului agresiv, incult și inept.
Rețeta e simplă: în România are valoare mai ales ceea ce nu-i românesc până la capăt. Nu Voronețul, Tismana, Cozia, Putna entuziasmează, ci biserica din Densuș. Care este, într-adevăr, „o minune”, însă nu chiar… românească. Atestat din sec. XIII și bănuit a fi construit în sec. II d.Hr., monumentul de la Densuș a fost edificat ca templu păgân (cele 8 altare închinate zeităților pot fi identificate și acum). Dintre orașe, sunt acceptate printre „minuni” doar Sibiul și Sighișoara, probabil fiindcă ambele (Hermannstadt, Schässburg) poartă și o anume marcă a altei culturi. „Cimitirul vesel” de la Săpânța este considerat nici mai mult nici mai puțin decât „o colecție de cimilituri funerare”. N-o fi având autorele antene care să-i îngăduie a desluși valoarea antropologică, lingvistică, sociologică, artistică și etnografică a acestui sit ocrotit de UNESCO, dar chiar să taxezi versurile funebre de pe crucile de la Săpânța drept „cimilituri” e prea de tot. (Profesorul italian Bruno Mazzoni, de la Universitatea din Pisa, a reprodus în 1998 toate cele 321 de inscripții într-un impunător volum, punându-le în relație cu texte lirice din „Antologia Palatină” ori din „Spoon River Anthology” a lui Lee Edgar Masters. Poftim „cimilituri”!)
Casa Poporului este numită în derâdere „un bibil mare cât Pentagonul”. Nici mie nu-mi spune nimic arhitectural (parcă Pentagonul mi-ar spune!), o găsesc banală, impresionează doar prin proporții, dar dacă n-am fi avut-o, unde s-ar fi fost organizat, de pildă, Summitul NATO? La sala polivalentă? În afara nordului Moldovei (pentru frumusețea căruia, totuși, meritele-s numai ale lui Dumnezeu) și a podului lui Saligny, nimic nu-i admirat până la capăt, fiindcă, zice-se, toate-s „realizări minore la scară europeană. Ele vorbesc despre istoria unui popor ușernic, care a trăit la porțile creștinătății și în anticamera marilor civilizații.” Ușernic? Doar dacă reconferim termenului sensul inițial, de mult pierdut, acela de paznic al porții – că datorită și „ușernicilor” români n-au ajuns otomanii la Viena!
Numai că și vitejia strămoșilor este năclăită în derizoriu prin varii scrieri similare, unde-i taxată drept „marcă a sufletelor primitive”! Românii n-au fost capabili de nimic temeinic – se insinua în articolul din Ev. Z. – „în spatele aproape fiecărei «minuni» se ascunde o amintire rușinoasă, o lașitate, o gândire precaută sau, în cel mai bun caz, o întâmplare fericită de care alții și mereu alții se fac vinovați.” Mă-ntreb ce amintire rușinoasă, ce lașitate, ce întâmplare datorată altora (?) s-o fi ascunzând în spatele „zavezelor” brodate la mănăstirea Putna, al Porții Sărutului de la Tg. Jiu, al psalmilor versificați de Dosoftei ori, de ce nu, chiar al crucilor inscripționate de Ion Stan Pătru la Săpânța? A devenit o chestiune de bon-ton ca românii „europeni” să-și scuipe imaginea din oglindă: nimic autohton edificat până acum n-are valoare, lumea a-nceput și se va sfârși cu generația noastră! Ce prostie, câtă suficiență! Într-o emisiune TV l-am auzit pe un postintelectual afirmând senin că, în ultima jumătate a veacului XX, nu s-a creat nimic demn de interes în literatura română! Adăugând minimalizarea până la ridiculizare a clasicilor, e de-nțeles de ce o elevă a liceului ieșean lângă care locuiesc (am auzit-o cu urechile mele!), întrebată de-o colegă „ce-avem azi la română?”, a răspuns cu năduf:
– Iar mortăciunea de Eminescu.
Dacă-i pe-așa, după relectura textului din „Evenimentul zilei” mă simt nu numai îndreptățit, ci chiar moralmente obligat să declar cu mâna pe inimă: da, sunt naționalist! Apariția năstrușnicului „Aur”, cu lipsa lui de măsură în mai toate cele, se datorează și inconștienței elitiste a celor ce consideră că patria nu-i merită. De fapt, ei n-o merită.