În anul 2001, Mănăstirea Dionisiu din Sf. Munte Athos își pierdea părintele duhovnicesc, prin trecerea la cele sfinte a egumenului Haralambie. Model exemplar al vieții isihaste, un înnoitor al mănăstirii Dionisiu, dar și ucenic apropiat al marelui ascet Iosif Sihastrul, starețul Haralambie Dionisiatul rămâne în istoria Athosului ca un monah al rugăciunii și al ascultării desăvârșite. A fost și este, pentru Ortodoxie, un adevărat pilon al monahismului.
Viața starețului Haralambie Dionisiatul
Starețul Haralambie Galanopoulos s-a născut în Rusia, în jurul anului 1910, din părinții Leonidas și Despina Galanopoulos. Anii copilăriei și i-a petrecut în Rusia, iar la vârsta de 12 ani s-a stabilit împreună cu rudele sale în Grecia, în satul Arcadion. Aici absolvă școala generală și apoi urmează cursurile gimnaziului, pe care însă, din cauza sărăciei, le abandonează. Pentru a-și câștiga existența tânărul a început să lucreze cu ziua pe la oameni. Mai târziu a fost ușier al primăriei. Întâlnirea cu un simplu credincios extrem de evlavios, pe nume Ilie, l-a determinat să își schimbe modul de viață. Ziua lucra, iar noaptea priveghea, postea mult, a renunțat la consumul de carne. În 1941, este prins de către membri unei organizații revoluționare bulgare, care l-au dus împreună cu Damian, fratele său mai mic, într-un lagăr în afara localității Drama. Aici timp de șase zile a fost supus la torturi fizice, înfometare și însetare. S-a rugat cu ardoare Sf. Gheorghe, purtătorul de biruință, care a doua zi i-a salvat de la moarte. Urmare a acestui fapt, tânărul Haralambie dorește să se afierosească lui Dumnezeu. După moartea tatălui său, Leonidas, tânărul Haralambie ia conducerea familiei sale. Va lupta până în anul 1950 de partea stiliștilor. Dezgustat de rezultatele luptei dintre stiliști și ortodocși, Haralambie își îndreaptă pașii spre Sfântul Munte Athos.
Viețuirea în Athos
Pleacă de acasă în portul Dafni al Sf. Munte și apoi se îndreaptă spre Schitul Sf. Ana, pentru ca să ajungă la peșterile unde s-a nevoit Iosif Spileotul. A rămas descurajat după vizita chiliei monahului Atanasie, pe care o descrie extrem de sumbru: „o peșteră îngustă, întunecoasă, neîngrijită, plină de păianjeni, de gunoaie, haine și alte lucruri aruncate ici și colo”. Este primit în obștea lui Iosif Spileotul, care îl supune la numeroase încercări, spre a se convinge de chemarea tânărului Haralambie la monahism. Treptat-treptat dorul după rudele apropiate fac loc dorului nestins pentru Dumnezeu. Pentru câteva zile, a locuit într-o peșteră mică și întunecoasă, pe care o transformă prin rugăciune în „rai”, după spusele fratelui Haralambie. Aici, are și prima sa vedenie. Este tuns mai apoi în monahism, păstrându-i-se numele, iar mai apoi hirotonit la insistența avvei Iosif Spileotul ca diacon, și mai târziu preot de către mitropolitul Ierotei de Militupolis. După hirotonia în preot, noul ieromonah slujea Sf. Liturghie în fiecare zi, după miezul nopții, iar ziua o petrecea în rugăciune, smerenie și ascultările monahicești.
Perioada de duhovnicie și stăreție la Dionisiu
În anul 1967, obștea se mută la chiliile sârbești de la Burazeri. De aici, tinerii monahi de la Dionisiu îl roagă pe ieromonahul Haralambie să le fie duhovnic. La fel și cei de la Xenofont. Faima de care se bucura s-a dus și în afara Sf. Munte Athos, astfel încât era vizitat și de preoți de mir, laici cu diferite probleme. Pe toți îi primea cu dragoste, sfătuindu-i după râvna lor. Celor tineri căsătoriți le cerea tot timpul să își crească copiii în frică de Dumnezeu, iar pe tinerii monahi îi îndemna la depinderea rugăciunii curate și la ascultare de stareț. Era cunoscut și pentru duhul său de jertfă. La Burazeri este permanent vizitat de către guvernatorul Sf. Munte, un credincios evlavios pe nume G. Krekukias. Acesta s-a alipit atât de tare de duhovnicul Haralambie, încât i-a făcut propunerea de a deveni episcop al Athosului, fapt nedorit de ieromonahul Haralambie.
Prezența harului dumnezeiesc care lucra în și prin avva Haralambie era simțită și de ucenicii lui. În 1975 se mută la Xenofont pentru o perioadă de trei luni, după care revine la Burazeri. De aici va prelua conducerea mănăstirii Dionisiu, prin noua sa calitate de egumen. S-a îngrijit aici atât de slujbe, de cele duhovnicești, de spovedania fraților și celor ce-l solicitau, cât și de cele specifice demnității de egumen. Din cauza unui infarct suferit, starețul Haralambie se retrage din conducerea mănăstirii, urmând poate și îndemnul avvei Iosif Spileotul, care pe patul de moarte l-a îndemnat „Părinte Haralambie, taie grija!”
În decembrie 2000 este internat la Spitalul Militar din Tesalonic, iar în noaptea datei de 1 ianuarie 2001, sufletul său a plecat la Domnul. Trupul său a fost depus la biserica Sf. Nectarie din Tesalonic, pentru ca mai apoi, pe 3 ianuarie să fie înmormântat în cimitirul de la Dionisiu.
Plata ascultării
În biografia sa, redactată de monahul Iosif Dionisiatul, este redat un eveniment deosebit, pe care îl redăm în rezumat. Dorind să își ajute frații de obște de la Sf. Ana, primind de altfel și binecuvântarea Gherondei Iosif, s-a dus să aducă din portul schitului, numit arsana, un butoi plin cu untdelemn. Când la ridicat, ca să-l ducă la schit, s-a văzut în imposibilitatea de-al transporta din cauza greutății. Iată cum a descris această situație: „Am încercat să pășesc, dar nu am reușit, căci genunchii mei mi se înmuiaseră. Cu toate acestea nu am lăsat butoiul jos. «De vreme ce m-a trimis starețul, mi-am spus, nu-l voi lăsa până ce nu voi cădea jos.» Cu multă greutate am înaintat câțiva metri. Atunci mi-am făcut cruce și am spus: «Maica Domnului, pentru rugăciunile starețului meu, ajută-mă!» După această mică rugăciune am simțit că greutatea din spate s-a ușurat puțin. Cu cât înaintam, cu atât simțeam că greutatea se ușura tot mai mult. După puțin timp am simțit că dispăruse toată greutatea, iar atunci când am început să urc scările abrupte, credeți-mă, am simțit că cineva mă împingea de la spate. Urcam scările aproape, alergând, rostind neîncetat rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase…”.
„Dar tu călugăre ticălos, m-ai ars! M-ai ars!”
Aceste cuvinte ar putea jigni pe oricine, cu atât mai mult cu cât ele vin din partea demonului acediei. Atât de mult se ruga ieromonahul Haralambie, încât l-a „deranjat” pe demonul acediei, care i s-a arătat într-o noapte: „Eu sunt demonul acediei. Eu sunt cel care îi adorm cu pana pe călugări. Dar tu, călugăre ticălos, m-ai ars! M-ai ars! Nu mai pot sta aici, plec”.
Îndemnul la rugăciune, la fapte bune și ascultare – biruință asupra diavolului
Între scrisorile trimise atât membrilor familiei sale, cât și ucenicilor apropiați, se poate desprinde foarte ușor maniera de viziune teologică a egumenului Haralambie. Îndemna tot timpul pe oameni la rugăciune, la fapte bune și la ascultare, ca modalități de biruință asupra diavolului. Iată ce îl îndemna pe un tânăr soldat: „Nu este deloc greu să te îndeletnicești cu rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă». Această mică rugăciune rostită neîncetat îl ajută foarte mult pe om în toate. Iar Dumnezeu va rândui în așa fel lucrurile și te va lumina astfel încât te vei păzi de toate cele rele cu multă ușurință. Pentru că atunci când spui rugăciunea, trebuie să crezi că Dumnezeu este lângă tine, îți aduce rugăciunea și te ajută”.
„Nunta este o mare taină”
Am fi tentați și obișnuiți ca oamenii sfinți ai Bisericii să nu fi avut nici un contact cu realitatea laică. Din contră, o știau foarte bine. Există și exemplu starețului Dionisie, care în anii tinereții sale, juca fotbal, mergea la horă, la nunți și la teatru. Totuși, se simțea oarecum străin, o stare de plâns îl cuprindea, ca mai târziu să o descrie astfel: „Cât despre nunți, obișnuiam să merg oriunde mă chemau. Acolo însă se întâmpla ceva ciudat. Toată lumea mânca, bea, juca, se distra, dar pe mine și pe o mătușă de a mea ne cuprindea o umilință și în loc să râdem și să jucăm, izbucneam în plâns. Nu ne puteam stăpâni. Când ceilalți mă întrebau nedumeriți ce se întâmplă cu noi, nu știam ce să răspund, ci continuam să plâng. Mai târziu am simțit că aceasta era de la Dumnezeu, pentru că nunta este o mare taină”.
(Alexandru PRELIPCEAN, Tesalonic – Grecia)
